Despre mine

Anita Anita

Blogs Home » Fapt divers » Diverse » Old Bucharest

Old Bucharest

Bucurestiul de altadata,poze vechi,istorie,povestiri,parcuri vechi,cladiri din Bucuresti...

Articole Blog

01. Unde a fost montat primul semafor din București și cum arăta? - Jun 10, 2019 9:44:00 PM

Primul semafor din Bucureşti a fost montat în anul 1929, pe Calea Victoriei, în dreptul Cercului Militar. Era un semafor produs în țară și a fost instalat deasupra intersecției pe un sistem de cabluri.


Semaforul cu pricina (foto jos) avea câte un „ochi” pe fiecare direcție de mers din intersecție și luminile sale puteau fi văzute de la o distanță de peste 300 de metri.

Semaforul cu pricina nu se descurca de unul singur. Un agent de la circulație apăsa un buton situat pe un stâlp, în apropierea intersecției, pentru a schimba culorile.

“Este luminat în culorile internationale rosu și verde”, notau cu mândrile ziarele vremii.

Următoarele semafoare au fost montate în 1933 pe principalele artere de circulație bucureștene printre care Calea Moșilor colț cu Bdul Carol; Bdul Elisabeta colț cu strada Brezoianu sau Bdul Elisabeta colț cu Bdul Schitu Magureanu.

Sursa :
https://www.shtiu.ro/unde-a-fost-montat-primul-semafor-din-bucuresti-si-cum-arata-5962.html...


02. Povestea străzii Grădina cu Cai dintr-un București de altădată - Jun 10, 2019 7:34:00 PM

Străduţa din zona Pieţei Kogălniceanu, botezată Grădina cu Cai, păstrează prin numele ei amintirea unei vechi grădini şi e povestea unei lumi dintr-un Bucureşti de secol al XVIII-lea.


În vremea când Bucureștiul era o „savană de grădini”, cum îl numește Simona Lahovary în cartea despre București a lui Paul Morand, iar Podul Mogoșaiei, adică Calea Victoriei de astăzi, strada principală ce tăia orașul, cu mult înainte de 1900, în zona Pieței Kogălniceanu din Bucureștiul de astăzi se afla Livada Domnească, unde caii domnitorului erau scoși la iarbă verde după sărbătoarea Sfinților Împărați Constantin și Elena. Locul numit apoi Grădina cu Cai, și-a primit numele în urma unor întâmplări povestite de către toți călătorii străini care au vizitat orașul, în vremea când era un Mic Paris.

Înainte de 1850 și niște ani după, Grădina cu Cai a fost una dintre vechile grădini bucureștene celebre și destul de frecventate de către protipendadă, pe care George Potra ne-o descrie în istoria lui despre oraș ca fiind „situată în dreapta râului Dâmboviţa, de-o parte şi alta a străzii cu acelaşi nume, cuprinsă între Piața Kogălniceanu şi Bulevardul Elisabeta”, dar care s-a desființat înainte de 1900. De la călătorul străin, medicul militar W. Derblich aflăm că era situată între Grădina Castrişoaia care devine la un moment dat Grădina Warrenberg, ce se transformă în Grădina lui Alecu Mimi.

Se spunea, cu mult înainte de 1850, că locul acela era un colț de luncă cu nuci falnici unde italianul Carol Serie își instalase un circ. Un carusel se rotea, iar polonezul Dunski își dresa caii amazoanelor care frecventau și grădina alăturată, Alecu Mimi, a prostituatelor. Până să denumească o stradă, în acel loc apare vestita grădină, iar despre loc George Potra scria: „(…) Bucureştenii veneau să vadă circul italianului Carol şi felul cum îşi dresa caii polonezul Dunski. Reprezentaţiile cu cai erau interesante şi mult apreciate de locuitori”.

Despre carusel, Ulysse de Marsillac, francezul care a părăsit pentru totdeauna Franța natală și s-a stabilit în București, unde a fondat publicațiile „Voix de la Roumanie” , „Le Moniteur Roumain” și „Journal de Bucarest”, scrie în cartea sa despre București că un francez a cheltuit cândva foarte mulți bani pentru a atrage publicul acolo. „Și-a alcătuit o trupă de cântăreți și cântărețe și un mic corp de balet. Toată lumea venea la seratele sale, lumea cea mai aleasă. Cu toate acestea rezultatele pecuniare au fost slabe”. Lumea venea pentru că francezul avusese ideea de a clădi în grădină foișorul cu niște cai din lemn care se roteau în jurul lui. Era locul cel mai căutat vara, căci Dâmbovița făcea acolo un ostrov, iar N. Feldman antreprenorul Sălii Slătineanu, a înconjurat grădina cu un gard înalt din scânduri, a trasat alei și a pus mese sub coroanele generoase ale copacilor, pentru ca lumea să poată vedea spectacolele de circ, să bea vin și să mănânce.

Între 1847-1848 a cântat în grădină una dintre cele mai frumoase cântăreţe de epocă, Frusinica Băl Ceurescu, care făcea parte din trupa lui Costache Caragiale. Aici a jucat și trupa de teatru a lui Fany Tardini, unde era sufleur Mihai Eminescu. Cu mare succes la public, seară de seară trupa obținea bisuri și ovații.

În 1850, două trupe își prezintă spectacolele, una cu repertoriu de piese de teatru românești cealaltă cu piese de teatru nemțești. Tot atunci, o trupă a lui Georgescu Carussy și cealaltă a lui Ion Tănăsescu au prezentat spectacolele în limba română: „La noroc”, „Avocatul dracului”, „Doi morți vii”, „Fata cojocarului”, „Romeo”, „Evreul rătăcitor”.

Faima grădinii crește, lumea elegantă se adună, antreprenorului îi vine ideea să ridice o scenă din scânduri groase, își face reclamă în gazeta lui Carcalechi, pentru „distracțiunile” pe care le oferea la „prețuri cuviincioase”, aduce vinuri franțuzești, diversifică meniul, angajează personal. Între timp au fost improvizate un fel de dușuri. Baia costa 2 sfanți de persoană și 6 sfanți pentru baia mare de două persoane. În zilele de vară, pentru că exact în acel loc Dâmbovița cotea și era un ostrov, între 1860-1865, copii boierilor școliți la Paris făceau baie mai mult îmbrăcați, alături de caii și câini ce nimereau pe acolo, deoarece costumul de baie nu se inventase.

„Teatrul Fontin înființă aici un adevărat Tivoli”, scria Nicolae Iorga într-o gazetă a vremii, „(…) și faima i se întinsese printre petrecăreții mai cu chef. Veneau acum la Grădina cu Cai boiernași cu haine nemțești și gusturi franțuzești; negustorime cu ifose de tejghea ghiftuită și ghete cu scârț, ca să-și mai subțieze consoartele și madmazele; moftangii cu jachetă lungă și pantaloni neglijé și elegantele în crinoline, de la vieneza Amalia Eckerbach ori de la autohtona Moazel Maria, toate cu horbotă de coafuri gurguiate și înfoiate de la Madame Wagner aus Wien. Împrăștiau în jur suave parfumuri franțuzești, de la Marcovicioaia din Pasaj, și priviri misterioase, strecurate prin voalete subțiri ca firul de păianjen, cum nu se găseau decât la Magasin Anglais”.

În același timp, seara aveau loc și spectacole de teatru. Pe „sțenă” se jucau „comedii decoltate franțuzești”, despre care pomenește Derblich, călătorul german, în memoriile sale. Povesteşte cum o trupă franceză „şi-a aşezat cortul şi când era frumos aveau loc farse şi se ziceau proverbe, în care bunul gust, buna cuviinţă şi moralitatea erau călcate în picioare, dar erau gustate cu plăcere de către public”.

Viitorul actor Ştefan Iulian, care fiind elev în clasa a -V-a a Liceului „Matei Basarab”, într-o seară a debutat pe scena acestei grădini: „Tremuram de frică. Când am intrat în scenă mi s-a părut că văd 36 de mii de lumânări. Un tremur mă zguduia din cap până în picioare. Îmi era cald. Camarazii mei, numeroşi în sală, mă încurajară atât de bine încât am ieşit cu faţa curată. Comitetul mi-a dat atunci o gratificaţie: 4 galbeni sau 72 lei”. După niște ani, actorul Ştefan Iulian a interpretat roluri în operetele: „Boccacio,” „Voievodul Ţiganilor”, precum şi în spectacolele de teatru „O noapte furtunoasă” și „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale.

La ceas de seară și lună pe cer, cânta în grădină Anton Pann, c-o voce de bariton cum n-a mai cunoscut Bucureștii acelor vremuri, acompaniat de taraful lăutarilor de la Cafeneaua lui Panait din mahalaua „Scaune”. Oftau adânc cucoanele când auzeau glasul lui Petrache Nănescu, alt lăutar în acea vreme celebru.

În 1861, alte două trupe una a lui Georgescu Carussy, cealaltă a lui Ion Tănăsescu, prezintă în grădină un repertoriu format din spectacole cu piese românești. În același timp, negustorii care-și schimbaseră „giubeaua vărgată” cu „gerocul nemțesc” dansează vals și polcă în grădină.

Pe la 1864, D. Bolintineanu publică în ziarul „Dâmbovița” fragmente dintr-un roman neterminat, astăzi uitat, de unde aflăm, că lumea elegantă a orașului se îndrepta spre această grădină, în special seara, când „grămezi de cavaleri îmbrăcați elegant cu frace civite, cu bumbi galbeni de alamă, cu pălării negre ascuțite în vârf, cu ciuboțele ascuțite, cu pantaloni strâmți pe picioare, mode de atunci; pe de altă parte grămezi de dame, cu pălării largi cât lipanurile cele bătrâne, cu rochii scumpe, parfumate ca niște mirese de țară, se îndreptau către Grădina cu Cai, înotând în pulberea ce trăsurile o lăsau în urma lor. O lume mai bogată venea din urmă. Această lume era în trăsuri elegante, având pe feciori înapoi, în picioare, și ținându-se de niște ciucuri mari de mătase, lipiți de trăsuri. Toate aceste trăsuri pline de cavaleri și dame urmau curentul general către Grădina cu Cai. Lumea din toate clasele, din toate culorile, circula pe aleea ce mare, unii după alții, cătându-se unii pe alții, sau mai bine zis cătând unii la veșmintele celorlalți. O bandă de muzică instrumentală executa, destul de fals, niște arii. În lumea de pe alee se auzea o muzică surdă, unii se preumblau, alții se conversau. Pe ici-pe acolo, se auzeau idei ciudate, vorbe franceze românite, un fel de limbă ce desemna alte idei decât cele ce ei ar fi voit să zică, dar care, între ei, le înțelegeau. Unul calcă pe picior pe altul și-i cere pardon, celălalt răspunde cu mersi. O damă zice unuia bonjur, domnul!, domnul răspunde bonjur cheramo!”.

Orfan, aflat în grija unui unchi, marele actor C.I. Nottara încheie un angajament în 1875 și joacă zece zile în această grădină. Era prea tânăr ca să se poată înscrie la Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică, la secția actorie, lucru despre care își va aminti, într-un interviu dat unei reviste: „Am jucat la Grădina cu Cai, Stabilimentul lui Paţac, pe bulevardul Elisabeta. Era acolo o grădină cu o scenă mică şi mai cânta orchestra sub conducerea lui Kneisel. Noi, băieţii, de liceu, jucam teatru pentru o sumă mică şi masă.” În amintirile sale scrise mult mai târziu nu uită să pomenească cu bucurie că fusese prima dată când jucase teatru, în această grădină, apoi a fost angajat. “Era o vastă grădină de vară cu o scenă. Ne-am prezentat cinci-șase dintre noi la Patzak, proprietarul. L-am ademenit să ne angajeze și ne-a angajat. Asta era în vacanța de vară; știu că printre noi era și Catapol, fostul societar al Teatrului Național, dar el n-a vrut să joace, noi repetam și el își petrecea vremea, până isprăveam repetiția, cântând la un pian hodorogit care se afla în salonul de iarnă. Angajamentul n-a ținut mult la Patzak, vreo zece zile; apoi ne-am mutat cu teatrul nostru la o grădină pe Calea Văcărești”.

Prin 1877, Ioan Slavici, care lucra alături de Mihai Eminescu și I. L. Caragiale în redacția ziarului „Timpul”, relata într-un articol: „Calea nu e tocmai netedă, din bolovani în bolovani sosirăm în câteva minute la o casă ridicată, care se zice că ar fi un loc primejdios în vreme de alegeri. De aici cotirăm la stânga. Intrând în această uliță, care se numește Grădina cu Cai, numaidecât ni se arată deasupra unei părți din față o lungă tablă, pe care citim, scris cu litere roșii, galbene și albastre: Antica și renumita grădină cu cai iarăși a reînviat, unde paște calul banului Mărăcine Dumitru Teodor. Pentru ca nu cumva lumea să creadă că firma trebuia să fie luată în sensul ei literar, dedesubt e zugrăvit un cal țeapăn, înaintea calului scara din grajd încărcată cu fân, dedesubtul calului trei bile acoperite cu două cheuri puse în cruci, la dreapta bere și cârnați, iar la stânga un sifon și un pahar cu vin”.

Dâmbovița a săpat în mal, apoi și-a modificat cursul, iar în 1882 primăria a hotărât trasarea bulevardului cu nume de regină. A dispărut grădina cu lumea ei de odinioară rămânând doar strada Grădina cu Cai care a fost pavată cu piatră, în 1892 de către antreprenorul I. Băldăneanu. Strada cu nume ciudat, pentru că întuneca strălucirea bulevardului care ducea spre Cotroceni, a fost denumită „Pompiliu Eliade”, în 1915, c-așa a vrut o comisie din primărie. Faima grădinii fusese așa mare, încât plângerile au devenit și mai multe pe masa funcționarilor din primărie, încât, prin Decizia nr. 36 din 2 februarie 1920, strada a recăpătat numele inițial.


Grădina cu tot farmecul ei a rămas undeva în timp, prin memoriile călătorilor străini care au vizitat Bucureștiul și țara, prin hărți, cărți și fotografii vechi, dar strada din zona pieței Mihail Kogălniceanu îi poartă numele și azi.

Sursa : https://www.ziarulmetropolis.ro/povestea-strazii-gradina-cu-cai-dintr-un-bucuresti-de-altadata/...


03. Pake Protopopescu – un primar pe cinste - Jun 10, 2019 7:22:00 PM

Licenţiat în Drept de la Paris (cu o teză despre Acţiunile cauzate de frică!), acest băiat de preot bucureştean ajunge primar şi îşi ia funcţia în serios.


Iată cam ce a făcut în trei ani, 1888-1891: a continuat canalizarea Dâmboviţei şi a finalizat construirea primei conducte cu apă potabilă a oraşului (ceea ce a însemnat, între altele, şi canalizarea a 50 de străzi riverane râului şi racorduri la case particulare dar şi instalarea de pompe stradale, ca să suprime scoaterea apei de la Vadul sacagiilor, plin de mortăciuni).

A amenajat groapa de gunoi din Valea Plângerii (unde gunoierii ajungeau noaptea, cu cotige pe arcuri, ca să nu facă zgomot). Aceasta după ce a deschis seria de abonamente pentru ridicarea gunoaielor din faţa caselor. A introdus iluminatul electric pe marile bulevarde; tot în vremea lui a început să circule primul tramvai electric – linia 14.

După ce a făcut cadastrul capitalei, a purces la sistematizarea ei, croind bulevarde (numite azi: Carol, Ferdinand, Dinicu Golescu, Elisabeta). Se spune că unii locuitori s-au împotrivit exproprierii. Primarul i-a aşteptat să plece în vacanţă, le-a pus grijuliu lucrurile la adăpost, le-a dărâmat casele şi a curăţat locul. Despăgubirile au fost aşa de mari încât n-a existat nici un reclamant.

Casa Pache Protopopescu
De unde avea bani primarul avocat? Dincolo de bugetul instituţiei, care mai mereu era sub nevoile reale, el a recurs la un împrumut. S-a adresat concetăţenilor cerându-le să subscrie la cele 16 milioane de lei necesari modernizării oraşului. În cinci ore de la lansarea operaţiei, suma depusă de bucureşteni era de 28 de ori mai mare…

Un alt element hotărâtor a fost calitatea echipei de consilieri şi a celei tehnice. Şi într-un caz şi într-altul culoarea politică n-a contat. Oameni cu situaţie materială consolidată, buni gospodari, profesionişti recunoscuţi, toţi cei care l-au înconjurat pe Pake Protopopescu n-au furat, n-au fost amestecaţi în afaceri dubioase, spălări de bani, licitaţii „cu dedicaţie”.

A fost odată… Şi lucrul s-a materializat în ce se vede şi azi: construirea a 30 de şcoli primare, 5 judecătorii, filtre de apă (la Arcuda), stăvilare (Ciurel şi Brezoaia). Apoi ridicarea unor clădiri de seamă ale oraşului – doar una dărâmată de comunişti, institutul de Medicină legală Mina Minovici. Atunci au apărut pe harta oraşului: Şcoala de comerţ N. Kreţulescu, Palatul de Justiţie, liceele Gheorghe Lazăr şi Sf. Sava, Grădina Botanică, azile de noapte, capele de cimitire ş.a.

Dedicat sarcinii încredinţate de bucureşteni, Pake Protopopescu a găsit în parmanenţă soluţii, a creiat, a limpezit, a curăţat: de la potolirea măcelarilor care cereau preţuri excesive (prin cumpărarea unei cirezi de vite tăiate pe seama Primăriei şi apoi carnea vândută la preţuri convenabile), până la obligarea bărbierilor să-şi dezinfecteze bricele cu spirt, primarul n-a aşteptat justificări, n-a venit în faţa alegătorilor cu discursuri sforăitoare sau promisiuni aiuritoare.

Se spune că nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită. În cazul acesta e vorba de obrazul bucureştenilor. Pake Protopopescu a murit la 48 de ani (în 1892); urmaşii imediaţi au vrut să-i omagieze faptele ridicându-i o statuie.

Comitet de iniţiativă, colectă de bani, sculptorul Ioan Georgescu, turnătorul italian în bronz Guido Corti din Milano – iată ingredientele pentru un asemenea monument.

Dar succesorul lui, C.F. Robescu, s-a împotrivit amplasării şi abia în 1899, sub primariatul lui Barbu Delavrancea, s-a aşezat statuia la intersecţia bulevardelor Carol şi Ferdinand. Pentru o vreme. Sub regimul comunist a dispărut de tot şi locul i-a fost luat de un Bălcescu beteag, ieşind din apele unei arteziene.

Sursa : https://www.ziarulmetropolis.ro/pake-protopopescu-un-primar-pe-cinste/...



04. Ce a fost pe locul Capșei? - Jun 10, 2019 7:04:00 PM

Vreme de peste o sută de ani, locul unde se află restaurantul şi cofetăria Capşa a fost considerat printre „centrele nervoase” ale oraşului. La 1812, după ce Rusia ne-a răpit Basarabia iar pe tronul ţării era vodă Caragea, aici şi-a instalat un Mathias Brody o baracă uriaşă unde a montat mai multe diorame. Timp de 4 ani, bucureşteni curioşi, de la boierii cu caftan la „prostime”, s-au perindat prin faţa imaginilor încremenite, dar atât de expresive: alaiuri împărăteşti, oraşe minunate, vase surprinse de furtună pe mare.


Pe urmă locul a rămas pustiu. Abia în 1828, Momolo, bucătarul lui vodă Grigore Ghica, a ridicat un teatru; era sprijinit în mijlocul sălii într-un par de care spânzura o lampă. 15 rânduri de bănci erau la dispoziţia publicului obişnuit. Câteva loji în trepte şi loja domnească din preajma scenei configurau sala de spectacol. Elevii de la colegiul Sf. Sava stăteau în picioare.


Din spectacolele dramatice, opere, operete ale trupelor italieneşti, franţuzeşti ori nemţeşti memoria oraşului a păstrat un singur fapt notabil: flautistul Josef Gebauer, din trupa neamţului Ed. Krainig, a ales să se stabilească la Bucureşti. Urmaşii lui au deschis un magazin de muzică, ajuns repede faimos. Note, instrumente muzicale, literatură despre artişti, ore de pian, de vioară ori de flaut rămân legate de numele acestei familii.


Alături de teatru, bucătarul a deschis şi un local unde felul mult lăudat era „curcanul gentilom”. Cum afacerile mergeau bine, pe la 1837 a început să funcţioneze şi un club, unde se organizau baluri mascate. Să amintim că la puţin timp după cutremurul din ianuarie 1838, bucureştenii, mereu dornici de distracţie, se adună în sala „cu temelii noi spre siguranţă”. Şi din această înjghebare a unui străin oraşul s-a ales cu ceva: din orchestra formată aici a rămas, împământenindu-se, Ludovic Wiest, absolvent al Conservatorului din Viena. A organizat orchestra Curţii domneşti şi în continuare a rămas dirijor al orchestrei Teatrului, devenind, în 1863, şi profesor la Conservator. Fiii săi au făcut deopotrivă carieră muzicală la Bucureşti. Pe la 1870, entuziasmul de la început, stârnit şi de formaţia bine strunită de 24 de „bărbaţi vrednici din miliţia naţională” a lui Wiest, a început să pălească. Balurile pierd din strălucire, costumele se jerpelesc şi singura atracţie, dacă se poate numi aşa, era o momâie uriaşă, vopsită în roşu şi galben, animată de 4 bărbaţi vârâţi în pântecele ei.


Numai că dorinţa de amuzament era prea mare şi reţeta a fost din nou oferită de un străin: Hrtscha. Numele cehului, imposibil de pronunţat de limba bucureştenilor, a ajuns Raşca şi aşa i s-a dus şi faima.

Pe un loc din prejama Capşei, spre Universitatea de arhitectură de astăzi, orchestra lui Wiest cânta neobosită într-o grădină de vară prăpădită, luminată de o stea de sticlă policromă şi înconjurată de câţiva palmieri de tinichea. Mesele aveau globuri cu lumânări în mijloc iar atracţia pentru cei care le ocupau era roiul de femei tinere care se foiau de colo colo pe aleea strâmtă a grădinii. Scena, la fel de meschină, găzduia spectacole de varieteu nepretenţioase, unde se produceau d-şoarele Fanelly sau Gordon şi Beer.

Oricum, locul parcă aştepta mâna unui om iscusit care să treacă de la improvizaţia estivală la ceva menit să ajungă un reper al oraşului.

Sursa : https://www.ziarulmetropolis.ro/ce-a-fost-pe-locul-capsei/...


05. Strada Academiei - Jun 10, 2019 6:44:00 PM

La mijlocul secolului al XIX-lea, consulul german Neugebaur vedea Valahia ca ţara contrastelor, unde capitala îi părea „cel mai sigur barometru de cultură”.


BUCUREȘTIUL DE TOTDEAUNA Azi, mergând la pas, între impozanta clădire a Băncii Naţionale, admirabil restaurată, împodobită cu statuia unuia dintre ctitorii ei, Eugeniu Carada, şi strada Ion Câmpineanu, jumătate restaurată, jumătate părăginită şi aceasta – ai măsura a ceea ce poate face o administraţie municipală străină de oraş, indferentă la estetică, maestră doar în explicaţii de adormit copiii: lipsa banilor, imobile revendicate, în litigiu, buticari falimentari, arabi care au fugit din ţară cu banii, cadastru incomplet etc.


E greu să selectezi clădirea cea mai hidoasă. O clipă îţi pare a fi depozitul de cărţi al Bibliotecii Naţionale (sau ce a rămas din el, peste drum de colonada ce adăposteşte magazine ale căror vitrine se afundă ireversibil în praf). Zidul coşcovit aminteşte de schiţele lui Hundertwasser, constructorul şi pictorul vienez  plin de fantezie ludică. Librăria Mihai Eminescu supravieţuieşte cu greu, împărţind spaţiul cu Banca Transilvania iar prima sacrificată a fost uşa: intri pe ea pieziş şi doar dacă eşti mai firav la făptură.


Un anticariat faimos altădată a cedat locul unor magazinaşe costelive, oricum încă deschise, faţă de cele înşirate spre strada Doamnei, căptuşite toate cu hârtie albă, ca pentru dezinsecţie şi, fireşte, închise. Doar librăria de la colţul străzii Edgar Quinet arată civilizat; peste drum e zidul ca o pecingine al Universităţii, curăţată, dragă Doamne, în ultimii ani, dar numai pe faţadă.


Universitatea de arhitectură, cu dalajul spart, ici colo năpădit de verdeaţă, trădează acelaşi plictis de viaţă pe care îl poţi ostoi la biserica monument istoric (sic!) Dintr-o zi, ctitorie a familiei Arion, cu mândre termopane şi uşă de cârciumă.


Hotelul Majestic, spatele Teatrului Odeon ori galeria leproasă de artă, mai mereu închisă, sunt împodobite, până la trei metri înălţime, cu paint street, grafitti, mai pe româneşte mâzgăleli dezgustătoare, nedemne de o stradă aflată în centrul capitalei.


E şi gura unui pasaj, Victoria, în care nu prea ai curajul să intri, atât e de înghesuită, murdară şi neprimitoare.


În continuare, urmăreşti uimit panourile de apărare cu afişe suprapuse, smulse sau lipite proaspăt, ale unei lumi apuse ori care agonizează. Citeşti anevoie firma unei Academii de biliard, cumperi o eşarfă orientală într-un gang unde întâi ţi se oferă brânzoaice.


Şi când te gândeşti că pe aici s-a aflat odinioară palatul lui vodă Grigore Ghica, redacţia ziarului L’indépendance roumaine, o cofetărie unde bucureştenii, mai ales studenţii din vecinătate, se întâlneau voioşi!


Însoţitorul meu e un scoţian binevoitor faţă de România, poate şi fiindcă s-a însurat cu o româncă dar remarca lui m-a lăsat fără replică: „Sunt la voi părţi de oraş care arată ca Berlinul imediat după război, în 1946”. Cum să-l contrazici? Să reiei motivaţiile edililor, să-l trimiţi la cutare post TV care vituperează cât e emisiunea de lungă, să invoci moştenirea comunistă sau să laşi nasul în jos ruşinat şi să-ţi spui: „Asta-i situaţia! Şi e fără ieşire”?


Măcar să rugăm Consiliul general al Capitalei să-i schimbe numele din strada Academiei în a Resemnării, Neputinţei, Sordidului asumat.

Sursa :
https://www.ziarulmetropolis.ro/strada-academiei-o-palma-pe-obrazul-bucurestiului/...


06. Jockey Club- o marcă de excelenţă - Jun 10, 2019 6:24:00 PM

Fiecare timp istoric îşi are instituţiile sale. În România regală au funcţionat Jockey Club, Country Club, Rotary Club, Lion’s – societăţi de anvergură internaţională care racordau firesc, statornic, ţara noastră la sistemul de valori proprii Europei.


Jockey Club a luat fiinţă în 1875, la iniţiativa unui diplomat britanic şi sub patronajul Regelui Carol I. Încurajarea creşterii cailor de rasă a fost principala raţiune de a fi a elitistului club. În acelaşi timp, şi desigur la fel de însemnată ca această îndeletnicire, era ţinuta morală a membrilor săi. Un vot împotrivă anula şapte voturi pentru, când un postulant cerea intrarea în club. Cu sediul central la Bucureşti şi filiale în provincie, Jockey Club a înregimentat tot ce însemna „oameni de cal” în România şi deopotrivă elite în specialitatea lor. De la Rege la generali, oameni politici, de afaceri, medici, pictori, jurişti, diplomaţi ca şi străini de marcă au populat acest club al cărui ultim sediu, pe strada Episcopiei nr. 9, are o poveste fascinantă, asemeni altor case bucureştene încărcate de istorie.


Pe un loc pierdut la cărţi de un împătimit al jocului, arhitectul G.M. Cantacuzino a ridicat o construcţie graţioasă pe două nivele, în acord cu ambianţa locului – în preajma Ateneului Român.

Mobilat confortabil, cu o bibliotecă valoroasă de specialitate şi numeroase ziare venite din lumea întreagă, serviciu de catering asigurat de firma Capşa, Jockey Club era un loc de întâlnire predilect al aristocraţiei bucureştene.
Dar aceasta era doar faţada administrativă, am zice, căci viaţa clubului prospera datorită cailor şi curselor de alergări de pe hipodromul de galop de la Băneasa. Construit de alt arhitect de seamă al ţării, Ion Berindei, în 1906, hipodromul a însemnat valorificarea inteligentă a unui potenţial azi pierdut. E vorba de caii pur sânge, cu pedigree, pe care se paria, unde se acordau premii substanţiale ca şi o întreagă instalaţie pentru îngrijirea preţioaselor animale. Padocuri, piste, locuri de antrenament, cântare, cabinete veterinare, proprietari, crescători, pariori, jockei (purtând însemne cu numele proprietarului), un public entuziast din care nu lipseau femeile, cochete, gata mereu să facă parada modei – toate au constituit o pare dinamică a oraşului.
Dintre sutele de membri rămâne memorabil Alexandru Marghiloman şi calul său A One, având tricolorul ţării drept culoare a jockeului.


Să amintim că dragostea pentru cai a românilor s-a manifestat şi în creşterea celor destinaţi curselor de trap, adică atelaţi la o trăsurică – sulky – condusă de un driver. Hipodromul de la Ploieşti era profilat pe cursele de trap.
La Bucureşti, între alţi împătimiţi ai creşterii cailor de pur sânge destinaţi curselor a fost generalul George Moruzi. El a dispus prin testament ca cenuşa să-i fie îngropată la potoul pistei de pe hipodromul Băneasa.

Doar că soarta a fost neîndurătoare atât cu dorinţa generalului cât şi cu instituţia ca atare. În 1946, gărzile patriotice ale lui Petru Groza au vandalizat sediul; peste 15 ani, hipodromul a fost dărâmat, cu toate instalaţiile lui; clădirea din strada Episcopiei a devenit restaurantul Butoiul, apoi gazdă a Uniunii arhitecţilor şi, în sfârşit, un rentabil magazin de circuit închis, Comturist, pentru protipendada comunistă.

Caii au vieţuit neştiuţi, neantrenaţi în crescătoriile din ţară – dacă n-au ajuns, destui dintre ei, la abator.

Încercările de după 1989, lăudabile ca intenţie, n-au putut da roadele aşteptate. Recuperatori, dezvoltatori imobiliari, samsari, şoferi ce s-au pretins reîntemeietori ai Jockey Clubului (fără să facă deosebirea între calul de galop şi cel de trap), intermediari de tot felul ca şi procese rămase şi azi în aşteptare au făcut ca trufaşul club de odinioară să se cantoneze în sediul său, împărţit cu un restaurant foarte căutat, unde membrii săi… aşteaptă. Ce?
Nu refacerea unei lumi apuse, cu politeţea, exigenţele morale, apolitismul declarat şi opulenţa care i-a îngăduit să crească animale valorând milioane de dolari. Dar măcar putinţa întrupării celor 80 de hectare minime necesare funcţionării unui hipodrom de galop. Până atunci, Bucureştiul rămâne singura capitală europeană fără hipodrom, sursă impresionantă de bani, de locuri de muncă şi mai ales de prestigiu – altul decât cel al fabricării celui mai mare steag ori cârnat din lume.

Sursa :
https://www.ziarulmetropolis.ro/jockey-club-o-marca-de-excelenta/...


07. Ocupația germană - Jun 10, 2019 6:00:00 PM

Un proverb românesc apărut în sec. al XIX-lea susţinea că „scule avem, dar n-avem nemţi”. Cu alte cuvinte, erau omagiaţi pentru îndemânarea lor mecanicii de tot felul veniţi din ţările germane să lucreze la batozele, treierătoarele şi pompele de tot felul din gospodăriile noastre.


Eficienţă, de data aceasta cumplită, au dovedit nemţii şi în Primul Război Mondial. La numai trei luni de la declanşarea ostilităţilor României contra Puterilor Centrale, armatele acestora erau la Bucureşti. Începea o ocupaţie ce avea să dureze până în 1918. A fost o succesiune de ordonanţe, dispoziţii restrictive, rechiziţii, arestări, confiscări, raţionalizări la limită – toate întipărite adânc în memoria bucureştenilor.


Camuflajul a însemnat aruncarea oraşului în beznă. Au urmat verificări sâcâitoare pentru ca nici un licăr de lumină să nu răzbată din case. Urmarea? Dispariţia hârtiei de camuflaj, înmulţirea jafurilor şi a amenzilor aplicate cu generozitate.


Magazinele, localurile funcţionau după un program anapoda (de pildă, cafenelele erau deschise între orele 6.00 şi 8.30 dmineaţa). Mărfurile au dispărut peste noapte, dosite de negustori şi apoi vândute pe sub mână la preţuri exorbitante.


Raţionalizarea produselor alimentare a însemnat, pe de o parte, introducerea cartelelor, sugerarea unor zile mereu înmulţite de post şi înflorirea speculei.


Spre sfârşitul perioadei, când zarzavaturile erau de negăsit, deoarece tot ce venea la barierele oraşului era confiscat de nemţi în folosul lor, s-a pus sfeclă în Cişmigiu şi în alte parcuri, dar nu pentru localnici, ci pentru „glorioasele armate ale Kaizerului”. Cine avea bani, cumpăra şi icre negre ( la Iordache, în strada Covaci).


Confiscările au vizat orice obiect de aramă, alamă, aliaje spre a fi transformat în obuze. Apoi plăpumi, lenjerie, rufărie rechiziţionate în urma unor controale umilitoare.


Combustibilul, raţionalizat şi el, devenise de negăsit. Chiar având un bon pentru cărbuni, te alegeai de fapt cu câteva lopeţi de praf negru, pe care nu aveai cu ce să-l cari pentru că toate mijloacele de transport fuseseră rechiziţionate.


Deplasările în afara oraşului erau interzise, fără un permis anume de la Komandatură. Prin urmare, nădejdea aducerii unor produse alimentare de la ţară era spulberată.


Banii româneşti au fost înlocuiţi cu bancnote ale ocupantului, cu valoare derizorie, încât inflaţia i-a afectat odată în plus pe bucureşteni.


Şcoli închise, spectacole suspendate, servicii transferate în Moldova şi slujbaşii lor rămaşi fără lucru, prin urmare şi fără salariu, cozi nesfârşite, comunicate de pe teatrul de război tendenţioase, devastări exemplare de case (ca cea a lui Take Ionescu, cunoscut partizan al Antantei, transformată în cocină de porci), absenţa medicamentelor, cenzură poştală, absenţa timbrelor, interdicţia de a sta pe scaun în tramvaie ori pe bănci în parcuri, în prezenţa vreunui neamţ, salutarea acestora în chip milităresc altfel erai croit cu vâna de bou, controale la tot pasul şi amenzi usturătoare – acesta a fost climatul în care a trăit oraşul vreme de doi ani.


O durere în plus au resimţit bucureştenii la vederea numeroşilor colaboraţionişti. Afacerile începute acum, sub ocupaţie, îi vor transforma pe unii concitadini în îmbogăţiţi de război. Şi discursurile progermane erau de natură să irite şi să exaspereze populaţia. Mitropolitul Conon ţinea slujbe pentru sănătatea invadatorilor şi îndemna populaţia să se supună acestora.


Ziaristul Alexandru Ciurcu, în faţa penuriei alimentare, sugera ca femeile lehuze să se lase mulse şi din laptele lor să se prepare unt. El dădea asigurări că este foarte gustos…


Peste mai puţin de 30 de ani, bucureştenii aveau să cunoască ocupaţia aliaţilor din primul război mondial, a ruşilor, şi doar uitarea care tămăduieşte totul a făcut ca lumea să nu compare, să nu se îngrozească, ci să-şi ducă viaţa mai departe.


Spre sfârşitul perioadei, când zarzavaturile erau de negăsit, deoarece tot ce venea la barierele oraşului era confiscat de nemţi în folosul lor, s-a pus sfeclă în Cişmigiu şi în alte parcuri, dar nu pentru localnici, ci pentru glorioasele armate ale Kaizerului.

Sursa :
https://www.ziarulmetropolis.ro/ocupatia-germana/...


08. Târgul Moșilor - Jun 10, 2019 5:32:00 PM

Pe o întindere de 100.000 de metri pătraţi, având în centru spaţiul actual al halelor din spatele magazinului BUCUR, Târgul Moşilor a reprezentat, până la Primul Război Mondial, o formă de perpetuare a tradiţiei din vremea daco-romanilor.


La sfârşitul primăverii, într-o joi, erau pomenite sufletele strămoşilor (zeii mani). Asta însemna deopotrivă împărţiri de pomeni, dar şi cumpărături masive. Preluată în formă creştină, această comemorare a fost susţinută, an de an, de voievozii Ţării Româneşti. Mircea cel Bătrân face să fie pomeniţi aici oştenii săi căzuţi în 1397, într-o luptă cu turcii.


Peste un sfert de mileniu, în 1632, Matei Basarab nemureşte şi el faptele slujbaşilor săi care s-au confruntat cu o oaste moldovenească. Momentele de pioasă aducere aminte au făcut să se dezvolte, peste măsură, şi un comerţ înfloritor. Mărturie, între altele, stă şi numele străzilor – unele păstrate până azi, lucru puţin obişnuit în neliniştitul şi mereu schimbătorul nostru oraș. Așa au apărut străzile Olari, Vaselor, Braşoveni, Chiristigiilor ş.a.


Bâlciurile şi târgurile au însemnat mereu surse însemnate de venit (din închirierea locului, vămuirea intrării carelor cu mărfuri în incintă şi, mai ales, din vânzarea propriilor produse).


De aceea, mai mulţi voievozi au încercat să aducă târgul pe proprietăţile lor din alte părţi ale oraşului (de pildă Şerban Cantacuzino, pe locul de lângă mânăstirea Cotroceni, la mijlocul secolului al XVII-lea; la fel, Nicolae Mavrogheni, în 1789, a căutat să concureze, fără succes, târgul moşilor, oferind un loc în preajma bisericii ce îi poartă numele).


Epidemiile (mai ales cele de ciumă) şi răzmeriţele închideau, de la sine, târgurile. Apoi precupeţii au fost o pricină de împiedicare a bunelor afaceri. Ei se aţineau la marginea oraşului, cumpărând marfa adusă de ţărani (o precumpărau), vânzând-o apoi mai scump în târg sau aiurea.


Totuşi, o tradiţie nu putea să dispară aşa lesne. În plus, afară de negoţ, Târgul Moşilor a însemnat divertisment popular, mult gustat de mahalagiii oraşului, şi tot felul de evenimente cu răsunet, de la execuţii capitale la vizite domnești pentru care se amenaja un chioşc măreţ „de priveală”.


Trădătorii, ucigaţii, spânzuraţi în furci, în mijlocul târgului, erau mai întâi plimbaţi prin oraş, plimbaţi de-a-ndoaselea pe spinarea unui măgar şi siliţi să strige „Iertaţi-mă, fraţilor!”. Trupurile le rămâneau uneori agăţate în furci şi un an de zile. Ca o alinare pentru ce-l aştepta, osânditul era îmbiat, când trecea prin dreptul oricărei cârciumi, să bea, să bea şi iar să bea. Şi cei arşi pe rug în Europa occidentală erau astfel anesteziaţi cu alcool sau narcotice.


În 1843, joia moşilor a fost declarată sărbătoare naţională. Ideea a avut-o şeful Poliţiei, Emanuel Florescu, ca să-l încânte pe vodă Bibescu, venit cu familia şi tot „ştabul” domnesc.


În anul următor, serbările au căpătat o strălucire şi mai mare, tot pentru încântarea domnitorului: un spaţiu uriaş, mărginit de brazi plantaţi peste noapte, felinare, torţe, trei arcuri de triumf, transparente şi steaguri cu cifrul lui Bibescu.


Trei piramide imense de oale aminteau că e vorba şi de pomenirea morţilor. Erau prezenţi: vodă cu familia, corpul diplomatic, artişti, negustori, popor, fete şi băieţi prinşi în horă, căluşari (care mimau răpirea sabinelor), gimnaşţi frumos aliniaţi. La sfârşit, focuri de artificii au proiectat pe cer urarea „Vivat Gheorghe Bibescu!”.


Tradiţia s-a păstrat, fără acest fast deşănţat, până în 1889, când locul a ajuns în proprietatea Primăriei. A fost parcelat şi închiriat diferiţilor negustori ambulanţi. Ce se găsea pe atunci în târg rememorează I.L.Caragiale în schiţa cu acelaşi nume.


După Primul Război Mondial, totul s-a transformat în expoziţie anuală de produse autohtone şi de import. Curiozităţile n-au lipsit nici acum – Montagne russe, Gâdilici, Troleibus, Zidul Morţii, Lanţurile, Roata norocului – adică instalaţii menite să-i ridice, să-i zgâlţâie zdravăn şi să le dea fiori sau greţuri temerarilor curioşi care le foloseau. Tradiţia pomenirii pioase a început să pălească; astăzi Târgul Moşilor e istorie.


În plus, afară de negoţ, Târgul Moşilor a însemnat divertisment popular, mult gustat de mahalagiii oraşului, şi tot felul de evenimente cu răsunet, de la execuţii capitale la vizite domnești pentru care se amenaja un chioşc măreţ de priveală.

Sursa :
https://www.ziarulmetropolis.ro/targul-mosilor-mai-multe-fete/...


09. O problemă cronică la București – sistematizarea - Jun 10, 2019 4:42:00 PM

Începând din sec. al XVIII-lea, domnii fanarioţi au luat o serie de măsuri menite să transforme aglomaraţia de case ridicate cum da Dumnezeu, pe uliţe desfundate, fără nume şi ameninţate periodic de revărsările Dâmboviţei, într-un oraş mai bine rostuit.


Conducte de teracotă, fântâni, drenaje, servicii de pompieri, de ecarisaj, scoaterea cimitirelor în afara oraşului, canalizarea Dâmboviţei, croirea şi pavarea unor artere, iluminatul cu gaz aerian ori cu electricitate – toate au modernizat fără îndoială Bucureştiul până la Primul Război Mondial dar în acelaşi timp n-au putut împiedica construcţiile ilegale, distrugerea vegetaţiei ca şi extinderea haotică a suprafeţei sale.


Să amintim că între 1824 şi 1930 populaţia a crescut de la 100.000 la 631.000 de persoane.

În 1928 s-a format, în cadrul Primăriei, o comisie de sistematizare cu arh. Duiliu Marcu, G.M. Cantacuzino şi R. Bolomey. Concluziile şi le-a prezentat în 1934: amenajarea corectă a spaţiului de locuire, muncă şi recreere era o problemă de stat, o chestiune naţională.


Propunerile arhitecţilor priveau: delimitarea suprafeţei, construirea de locuinţe pentru populaţia săracă, împărţirea în zone de locuire, comerţ, industrie, fixarea parcurilor, grădinilor, asanarea lacurilor, plasarea canalului navigabil şi a portului capitalei, o nouă schemă a şoselelor şi străzilor, amenajarea locurilor pentru monumente, spitale, pieţe, antrepozite.


Concret, arhitecţii cereau ca în cartierele muncitoreşti străzile să aibă 6 metri lăţime, dar casele să fie retrase, în aşa fel încât distanţa dintre ele să ajungă la 12 metri.


Pentru reabilitări, alinieri, canalizare riveranii trebuia să plătească (în rate) deoarece majoritatea parcelărilor fuseseră clandestine.


Optimizarea reţelei de circulaţie s-ar fi ridicat la 3 miliarde de lei. Aici veneau cu o soluţie neaşteptată: o cale ferată de-a lungul Dâmboviţei; metroul li se părea imposibil de construit, din cauza costurilor. Susţineau transportul în comun, amintind că, de exemplu, autobuzele preluau 88% din călători pe bulevardul I.C.Brătianu, iar automobilele doar 9%. Fluiditatea circulaţiei o vedeau într-un sistem radial de artere de 120 km, intersectat de 4 inele.


Monumentele şi clădirile publice urmau să fie amplasate armonios, cu perspectivă. De pildă, Parlamentul, pe Dealul Arsenalului (ceea ce s-a şi întâmplat în timpul dictaturii comuniste). Catedrala o vedeau în locul Halelor din Piaţa Naţiunii (azi Piaţa Unirii). Cetatea universitară urma să fie ridicată pe Dealul Văcăreştilor sau în cartierul Dămăroaia.


Ideea care circulase până în ajunul Primului Război, a unei centuri înconjurătoare de plantaţii, lată de 300 de metri, li se părea nerealistă din cauza numeroaselor şi încurcatelor exproprieri. Stăruiau însă foarte mult pentru spaţii verzi (13 metri pe cap de locuitor).


Arhitecţii pledau pentru cartiere de locuinţe ieftine, de tipul parter + etaj, retrase 6 metri de la stradă, cu calcan lipit de casa vecină şi grădină în spate. Costul ar fi fost de 140.000 lei (cu rate lunare de 600 lei). Amintim că salariul unui funcţionar la UCB pe atunci era de 9.000 lei pe lună. Ei consderau că blocul nu se potriveşte românului, favorizând „doar comunismul”. Prezicerea s-a împlinit, doar că nu blocurile au adus comunismul, ci invers!


O dimensiune permanent ignorată a ceea ce înseamnă sistematizarea oraşului a fost estetica. Autorii planului constatau impresia de haos dată de cele câteva mii de străzi, croite, majoritatea, la întâmplare. Ei cereau „servituţi de estetică” pentru perspectiva monumentelor ca şi instituirea de premii pentru „estetica faţadelor”. Îşi încheiau lucrarea cu recomandarea ca Bucureştiul să fie „la înălţimea simţământului artistic al naţiei întregi”.


La peste 80 de ani de la generosul plan de sistematizare a Bucureştiului, prea puţin s-a înfăptuit din el. Şi atunci, cu brutalitate, cu traumatizarea cumplită a populaţiei, iar haosul a continuat să sporească în materie de construire, circulaţie şi ignorare a factorului estetic.


Ei consderau că blocul nu se potriveşte românului, favorizând „doar comunismul”. Prezicerea s-a împlinit, doar că nu blocurile au adus comunismul, ci invers!

Sursa : https://www.ziarulmetropolis.ro/o-problema-cronica-la-bucuresti-sistematizarea/...


10. La plimbare - Jun 10, 2019 3:11:00 PM

Fiecare epocă şi-a avut artera preferată de plimbare, pe jos, cu trăsura ori cu automobilul. Pe la 1800, bucureştenii se înghesuiau duminica la iarbă verde spre Dobroteasa sau Băneasa; la mijlocul sec. XIX, s-au îndreptat spre locul ajuns repede la modă: Şoseaua Kiselev.


Numele i s-a tras şi, ca prin minune, s-a păstrat până azi, de la generalul rus Pavel Dimitrievici Kiseleff, ajuns în anii 1831-1834, preşedintele Divanurilor Ţării Româneşti şi Moldovei.


Rusul rămâne un unicat în istoria noastră căci a fost excelent gospodar, impunând o serie de măsuri menite să modernizeze şi să apere oraşul: alinierea caselor, denumirea uliţelor, organizarea pompierilor, a serviciului de ecarisaj, aducţii noi de apă potabilă, stoparea epidemiilor de ciumă şi holeră şi, desigur, fapt esenţial, patronarea aplicării primei constituţii româneşti – Regulamentul Organic.


În locul unei statui sugerate de bucureştenii recunoscători, generalul a cerut amenajarea unei căi convenabile de plimbare. Aşa începe să se structureze, între actuala Piaţă a Victoriei şi cea a Presei Libere, un loc de promenadă unde pietrişul şi pavelele aproape lipseau, în schimb praful şi noroiul erau din belşug.


În ciuda inconfortului, bucureştenii care nu se foiau pe Podul Mogoşoaii (Calea Victoriei), se îndreptau spre Şosea, prin piaţa Victoriei, unde era capătul tramvaielor care veneau dinspre Obor şi Spitalul Colţea.


Dar pietoni au fost puţini până la Primul Război Mondial; lumea bună ieşea doar în trăsura personală sau închiriată. Sutele de atelaje creau, după remarca unui neamţ, „un sălbatic vălmăşag”, „un haos turbat şi pitoresc”. Echipajele erau recunoscute de la distanţă după livreaua servitorului aflat în coada trăsurii (iar dacă acesta era „un arap”, adică un negru, ca în cazul familiei Suţu, evident, trecerea nu rămânea neobservată).


Aici, în goana cailor, a avut loc, înainte de revoluţia de la 1848, un atentat nereuşit la viaţa lui vodă Gh. Bibescu. Glontele s-a oprit în epoletul uniformei.


Dar un urmaş al trăgătorului nedibaci cerea, prin 1960, pensie de la Academia Română pentru fapta străbunului. Tot la Şosea, între ronduri, aveau loc bătăile cu flori: trăsuri încărcate cu gingaşele plante circulau în sens invers şi pasagerii se bombardau cu ele. A fost o modă cu iz declarativ sentimental, dar şi filantropic, fiindcă se colectau cu acest prilej bani pentru cutare faptă bună.


Şoseaua, scăpată deocamadată de lăcomia investitorilor imobiliari, a păstrat parcurile, presărate altă dată de restaurante: Sans Souci, Flora, Chateaubriand, Pavilionul oficial, Colonade. Dintre ele a dăinuit doar Bufetul (ridicat de arh. Ion Mincu în 1892), rebotezaz azi Doina.


Ani de zile, parcurile ce mărgineau Şoseaua au fost împânzite de sutele de copii sau adolescenţi veniţi aici cu bone sau rude apropiate. Era vremea, tot cam până la Primul Război Mondial, când o tânără necăsătorită nu se putea plimba neînsoţită fără să se compromită.


Spaţiul a îngăduit mereu şi defilarea unor cortegii de reconstituire istorică (de exemplu, în 1904, pentru comemorarea lui Ştefan cel Mare, la iniţiativa lui N. Iorga), focuri de artificii, tablouri vivante, serbări populare.


Au rezistat, chiar dacă unora li s-a schimbat destinaţia, Muzeul de Istorie Naturală Gr. Antipa, Muzeul de artă Naţională (azi Muzeul Ţăranului Român), şcoala şi biserica ce amintesc de domnul fanariot Nicolae Mavrogheni, casa Toma Stelian, destinată a fi muzeu (azi sediul PSD); o clădire mare şi inexpresivă (odinioară, pe acel loc, casa Bărcănescu, unde a locuit Mihail Kogălniceanu, apoi hotelul Turist).


Casa lui Nicolae Titulescu, splendid restaurată, şi câteva vile particulare (dar nu a Văcăreştilor, ajunsă de nerecunoscut, azi reşedinţă a ambasadorului SUA, sau a pictorului G.D. Mirea, trecută prin mâna unor proprietari nepăsători şi lăsată într-o ruşinoasă paragină).


Porţunea dintre Arcul de Triumf şi Piaţa Presei Libere are pe o parte instituţii şi baze sportive. Nimic nu mai aminteşte de intrarea în hipodromul de galop al Jockey Clubului, unde unul din împătimiţii creşterii şi alergării cailor, George Moruzi, a cerut să-i fie îngropată cenuşa…


Peste drum, retrase în verdeaţă, se află palatul Elisabeta, construit în 1936 de arh. Cornel Marcu, reşedinţă regală, şi clădirile Muzeului Satului (una perfect intrată în peisaj, alta, cum ar spune un privitor exigent, „ca pumnul pe ochi”).


Să ne bucurăm în continuare de acest loc de promenadă, unde chioşcurile au fost doar apariţii trecătoare, ca un pojar care vine şi se duce, iar pub-urile cu muzică asurzitoare sunt încă ţinute la distanţă.


În ciuda inconfortului, bucureştenii care nu se foiau pe Podul Mogoşoaii (Calea Victoriei), se îndreptau spre Şosea, prin piaţa Victoriei, unde era capătul tramvaielor care veneau dinspre Obor şi Spitalul Colţea. Dar pietoni au fost puţini până la Primul Război Mondial…

Sursa : https://www.ziarulmetropolis.ro/la-plimbare/...


11. Case cu femei frumoase - Jun 10, 2019 2:47:00 PM

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.


A aparţinut Cleopatrei Trubeţkoi, fiica lui Costache Ghica, fratele domnitorilor Grigore al IV-lea Ghica şi Alexandru Dimitrie Ghica. A fost măritată o vreme cu principele rus Serghei Trubeţkoi. S-a mutat în Rusia, a stat câţiva ani la Paris, unde îşi avea salon de primire, ca atâtea alte românce expatriate vremelnic, apoi s-a întors în casa de pe Podul Mogoşoaii.

Despre frumuseţea ei s-a dus repede vestea: ten minunat, zulufi negri ca tăciunele, talie zveltă. Toaletele mereu reînnoite de la Paris, pălăriile asortate, cu nelipsitele pene albe şi bijuteriile fără număr au făcut din ea repede un reper al eleganţei bucureştene. Şi-a deschid  un salon frecventat cu asiduitate de tinerii care vor constitui generaţia paşoptistă. Eliade Rădulescu, Cesar Bolliac, Grigore Alexandrescu îşi citesc aici, în premieră, creaţiile literare. Vin, adesea, şi moldovenii Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri. C. Bolliac, cu stângăcie înduioşătoare, încearcă s-o omagieze:

„Iubită d-o capitală şi-n cercuri adorată

Prin spirit, prin ştiinţă în toate şti domni!”

În casa ei se făcea şi multă muzică şi faima nobilei îndeletniciri a trecut repede hotarele ţării de vreme ce însuşi Franz Liszt, în 1847, se opreşte şi concertează aici. Prinţul Anatol Demidov nu exagera când scria: „nu cunosc nici un oraş în Europa unde să se poată aduna o societate mai cu desăvârşire plăcută…, bunele maniere, tonul graţios, talentele femeilor, puritatea  cu care se vorbesc limbile Europei Centrale – toate se unesc spre a vă convinge că e o societate întru totul asemănătoare tuturor celor europene”.

Prinţesa a murit în 1878 şi casa a fost cumpărată de negustorul bulgar Nenciu. Fiica acestuia, Nyka, a petrecut şi ea o vreme la Paris, dar n-a adus de acolo moda salonului literar şi muzical ci doar felul nebunesc de a schimba bărbaţii şi toaletele. Avocatul Petre Grădişteanu, omul politic Alexandru Djuvara, vice guvernatorul Băncii Naţionale Th. Capitanovici au fost, pe rând, soţii mult încercaţi ai celei păstrate în memoria bucureştenilor ca cea mai elegantă femeie a oraşului. Se spune că asorta brâul muscalului care îi conducea trăsura şi căptuşeala trăsurii la rochia purtată în plimbarea zilnică de la Şosea.

Tot un observator străin o caracteriza pe frumoasa Nyka, cea aflată în răspăr cu societatea, atât pentru toaletele fără număr cât şi pentru moralitatea discutabilă fiindcă, pe lângă soţii oficiali, luxul fabulos i-a fost întreţinut şi de admiratori, nu puţini: „una din cele mai atrăgătoare femei din Bucureşti, cu talia înaltă, bine proporţionată, mai mult foarte drăguţă decât cu adevărat frumoasă, are un surâs încântător, o voce delicioasă şi mers împărătesc”.

Singura amintire despre casa ei, poate o rămăşiţă a originii bulgăreşti, păstrată peste timp, este excelentul iaurt preparat acolo, „care şedea în picioare la masă”. Reţeta lui rămâne o încercare la îndemâna oricui: se ia o cantitate de lapte (nepasteurizat!) şi se fierbe până îşi reduce volumul la o treime. Se răceşte şi i se adaugă maia. Nu se păstrează la frigider ci doar într-un loc răcoros.

Dacă cineva şi-ar pune în minte să cerceteze casele încă nedemolate de la Calea Victoriei, ar afla, neîndoios, poveşti de viaţă fără număr, bucurii şi tristeţi a căror istorisire ar colora odată în plus imaginea de altă dată a Bucureştiului.

Cleopatra Trubeţkoi



A fost ultima mare boieroaică care a trăit pe meleaguri prahovene, în conacul de la Băicoi. A avut o scurtă căsătorie cu prinţul Serghei Trubeţkoi, nepotul ţarului Nicolae I. O româncă neaoşă, fiica marelui ban Costache D. Ghica şi a Ruxandrei Cantacuzino.

s-a implicat în viaţa socială şi mondenă a epocii, depăşind cu seninătate şi aplomb multe din prejudecăţile vremii şi ale clasei din care făcea parte, cu privire la locul şi rolul femeii în societate“, consemnează regretatul istoric prahovean Paul D. Popescu, care i-a dedicat boieroaicei cu nume de regină un amplu studiu.

A introdus în vestimentaţia şi în viaţa ei cotidiană elemente moderne, occidentale pe care mulţi (şi nu numai femei) au căutat să le imite. S-a implicat indirect şi în viaţa politică a ţării, a avut relaţii cu scriitori şi artişti, pe unii dintre ei ajutându-i direct, jucând un rol important în promovarea culturii naţionale. Pretenţioasă şi greu de impresionat de către bărbaţi Frumoasa Cleopatra era inteligentă, cultivată, spirituală, imposibil de intimidat.

În felul ei, şi-a iubit foarte mult ţara, dar a iubit şi mai mult viaţa, pe care a dorit să o trăiască din plin. Încă de când a debutat în societate, prin 1817-1818, a avut un mare succes, desfăşurând o vie viaţă mondenă, în saloanele vremii din Bucureşti sau, vara, la petrecerile pe care le organiza pentru ea banul, la Băicoi, sau ca invitaţi la conacele din apropiere.

A fost de la început curtată şi disputată, dar ea era foarte pretenţioasă şi nu a voit să se angajeze faţă de nici un bărbat. Dintre „prietenii“ cu care se vedea mai des, atât la Bucureşti cât şi la Băicoi, era, mai ales, Alexandru Ghica, unchiul ei, cu numai şase ani mai în vârstă decât ea. Înrudirea lor îi punea la adăpost de „gura lumii“, iar banul era încântat de vizitele dese pe care fratele său vitreg i le făcea.

În 1822, rămasă orfană şi de tată, şi-a găsit un tutore în persoana unchiului ei Grigore Ghica, ridicat pe tron peste câteva luni, ceea ce i-a sporit şi nepoatei prestigiul. Cleopatra avea deja 20 de ani, vârstă la care, pe vremea aceea, o tânără necăsătorită era considerată „fată bătrână“. Dar ea continua să refuze partidele.

După un an în care străluceşte la petreceri şi la balurile de la curte alături de fratele domnitorului, tânărul ei unchi Alexandru, acum comandant al forţelor armate ale Principatului, Cleopatra a dispărut brusc şi pentru mai multe luni din lumea aristocratică, retrasă la palatul din Băicoi.

Înainte ca ea să se întoarcă la viaţa mondenă, mai frumoasă şi mai elegantă, la sfârşitul iernii anului 1824, în cercurile Ghiculeştilor a apărut o fetiţă, Zinca, dată spre creştere şi înfiere unei boieroaice sărăcite, Elena Urziceanu.

Din ascendenţa copilului s-a făcut un adevărat mister care a favorizat nenumărate bârfe. Cleopatra a devenit naşa fetiţei, dar a ţinut-o departe de Bucureşti şi de Băicoi, vizitând-o foarte rar şi discret. La nivelul unor cercuri foarte intime, se vorbea despre faptul că Zinca era fiica Cleopatrei şi a lui Alexandru Ghica, motiv pentru care Biserica nu dat „dezlegare“ căsătoriei. Chiar dacă nu strict incestuoasă – tatăl Cleopatrei şi Alexandru erau fraţi vitregi, relaţia era socotită astfel de biserica ortodoxă, puţin tolerantă în astfel de probleme.

Prinţul Serghei Trubeţkoi i-a cerut mâna în câteva zile În mai 1828, armatele ruseşti au ocupat Principatele, într-un nou război ruso-turc. Cleopatra îşi petrecea acum cea mai mare parte a timpului în Capitală, unde întâlnirile mondene se ţineau lanţ. O demoazelă de 26 de ani, s-a întâlnit deodată faţă în faţă cu prinţul Serghei Trubeţkoi. Era membrul unei vechi familii aristocratice, înrudită cu cea imperială, foarte bogată, stăpânind zeci de mii de desatine de pământ şi de „suflete“. Serghei Trubeţkoi, mai mare cu 10 ani decât Cleopatra, colonel în armata rusă, pe cale de a deveni general, era chipeş şi elegant, plin de bani şi culant.

În câteva zile s-au logodit, iar prinţul i-a cerut mâna tutorelui ei, Grigore Ghica. A urmat o căsătorie magnifică şi luna de miere petrecută în splendoarea Băicoiului. Căsnicia a fost scurtă, de numai câteva luni şi trăită pe apucate, deşi cu intensitate, din cauza operaţiunilor militare. La asediul Brăilei, prinţul Trubeţkoi a căzut vitejeşte, iar Cleopatra a rămas văduvă, după mai puţin de jumătate de an de când îl cunoscuse. Cleopatra a fost îndurerată, iar doliul, atât de scurt cât au permis uzanţele, a fost sincer.

Descendenţii familiei Ghica au susţinut că din această căsătorie a rezultat totuşi o fată, Agafokleya, căsătorită cu Pavel Nicoleavitch Klushin, şi moartă în 1905, fără a lăsa urmaşi.

După căsătorie, Cleopatra a rămas cu o adevărată avere din cadourile primite de la Serghei şi avea să poarte cu mândrie, până la sfârşitul vieţii, titlul de prinţesă. Gelozia pe contesa Van Suchteln şi seducţia asupra lui Lamartine Capricioasă, în 1834 se expatriază, dar nu din teama invocată că ar putea fi persecuată ca văduvă a unui colonel rus, ci pentru că Alexandru Ghica, abia urcat pe tron, s-a îndrăgostit nebuneşte de o tânără rusoaică, contesa Van Suchteln, dragoste care s-a transformat într-o legatură notorie.

Prinţesa, trecută pe planul al doilea, oferindu-i-se doar o prietenie banală, a hotărât să se expatrieze. Cleopatra nu mai era steaua cea mai strălucitoare a curţii de la Bucuresti.

O vreme a stat la Sankt Petersburg, la rudele fostului soţ, unde a fascinat cu frumuseţea, simţul muzical şi al dansului, cu franceza ei ireproşabilă. A urmat Europa, un drum lung, făcut în bună parte cu trenul, fiind, probabil, prima româncă ce a utilizat un asemenea mijloc de transport , a poposit la Varşovia, la Viena şi în câteva oraşe germane. În Franţa a stat aproape un an şi jumătate, mai ales la Paris.

A frecventat saloanele unde se producea Alphonse de Lamartine, poet deja celebru. Cleopatra s-a lăsat sedusă de poezia romantică şi de farmecul acestuia. Nu se cunosc foarte multe despre această perioadă, dar este cert că Lamartine i-a oferit Cleopatrei, cu o dedicaţie măgulitoare, un exemplar din “Meditations poetiques“ şi i-a făcut cunoştinţă cu alţi poeţi, scriitori şi artisti. Brusc, i se face dor de casă şi se întoarce, nu fără un lung ocol prin alte ţări.

Sursa - Fragmente din studiul dedicat de Paul D. Popescu Cleopatrei Trubeţkoi L-a găzduit pe Liszt şi Carol I Seratele muzical-literare date la Băicoi au avut un deosebit răsunet în epocă, reunind întreaga lume artistică şi societatea cultivată a vremii.

În 1846-1847 a fost găzduit în casa Cleopatrei de pe Calea Victoriei, compozitorul Franz Liszt. În salonul Cleopatrei Trubeţkoi au mai concertat tânărul compozitor român Dumitru C. Florescu şi vestitul pianist Leopold Mayer, care a dat câteva concerte în Bucureşti în 1843. La conacul prinţesei din Băicoi a luat dejunul şi domnitorul Carol I în prima sa vizită la Sinaia.

Deşi încă tânără, nu s-a mai recăsătorit. Unele surse spun, însă, că a avut o relaţie cu administratorul moşiei Băicoi, Costache Călinescu, despre care alţii susţin că acesta ar fi fost chiar al doilea soţ al prinţesei, lucru susţinut în parte şi de înmormântarea acestuia chiar în curtea capelei construită de prinţesă.

Din moşia de la Băicoi a Cleopatrei, acum centru al oraşului, au rămas două pavilioane ale fostului conac boieresc, o capelă în ruină, unde a fost înmormânată prinţesa, şi o biserică, pictată de Nicolae Grigorescu.

Sursa :
https://www.ziarulmetropolis.ro/case-cu-femei-frumoase/...

https://adevarul.ro/locale/ploiesti/cleopatra-trubetkoi-frumoasa-boieroaica-s-a-indragostit-nepotul-tarului-nicolae-i-1_51398a3100f5182b85e16169/index.html...


12. Festivalul “Luna Bucurestilor” (1935-1940) - Jun 10, 2019 12:01:00 PM

Festivalul “Luna Bucurestilor” debuteaza in 1935, sub indrumarea primarului Capitalei Alexandru Donescu.


Scopul organizarii unei asemenea serbari era acela de a desfasura diferite expozitii care puteau atrage atentia vizitatorilor catre Capitala; acest fapt genera dezvoltarea comertului, industriei, culturii si turismului. Festivalul s-a desfasurat cu regularitate pana in anul 1940, cand a fost intrerupt si apoi dat uitarii.


In mai 1935 se deschidea, printr-o ceremonie solemna in Parcul Carol, prima editie a Festivalului “Luna Bucurestilor”. Punctul de atractie al acestei editii a fost expozitia urbanistica din Parcul Carol, apreciata de contemporani ca o adevarata “istorie vie a orasului”. Cu ajutorul a numeroase machete, expozitia prezenta trecutul, prezentul si viitorul orasului. Macheta orasului Bucuresti pentru anul 2000 a fost punctul de atractie al acestei expozitii. Pentru amenajarea zonei din Parcul Carol, arhitectul Octav Doicescu a proiectat o fantana arteziana in fata intrarii principale, Fantana Zodiacului. In cadrul acestei prime editii s-a inagurat si Gradina Botanica, urmand sa functioneze ca parc public.


Din 1936, festivalul Luna Bucurestiului a devenit o manifestare cu caracter international, prin participarea tarilor din Mica Intelegere (Cehoslovacia si Iugoslavia). Festivalul s-a mutat de aceasta data in Parcul Herastrau. In cadrul acestei editii a fost inaugurat Muzeul Satului, precum si Fantana Miorita din zona de nord a Capitalei. Luna Cartii, parte a festivalului Luna Bucurestiului a reprezentat de asemenea, un punct central al editie din acest an.


In tot acest timp, Luna Bucurestilor s-a bucurat de sprijinul unor sponsori precum: Casa Capsa, Cofetaria Nestor, Hotel Athenee Palace, Bazinul de valuri Lido (Hotel Lido), Galeriile Lafayette, Banca Comerciala Romana sau Banca Romanesca.


Festivalul a continuat cu regularitate pana in 1940, cand, din motive politice, a fost intrerupt si nu a mai fost reluat dupa razboi. Festivalul capatase o adevarata amploare, ce a dus la dezvoltarea zonei peisagistice din Parcul Herastrau sau la construirea de bulevarde noi (Cotroceni sau Mosilor).


Presa vremii descria Luna Bucurestiului ca fiind „una din cele mai rodnice idei care a avut darul sa ne lege mai puternic de Capitala prin cunostinta trecutului, atragerea atentiei asupra prezentului si larga viziune a viitorului”.


De cinci ani, Fundatia Calea Victoriei a avut ideea de a readuce la viata cel mai important festival bucurestean din perioada interbelica. In cadrul “Lunii Bucurestilor” au loc conferinte, expozitii, proiectii de filme vechi, promenade culturale sau piese de teatru.


Punctul cel mai important al festivalului contemporan este Balul Bucurestiului Interbelic, organizat in fiecare an la Cercul Militar National, prilej cu care publicul bucurestean poate sa patrunda in atmosfera interbelica bucuresteana.

Sursa : https://www.fundatiacaleavictoriei.ro/festivalul-luna-bucurestilor-1935-1940/...

13. Parcul Herăstrău - Jun 10, 2019 11:25:00 AM

Parcul Herăstrău, situat pe malul lacului cu acelaşi nume, a fost înfiinţat în anul 1936 de către regele Carol al II-lea cu ocazia expoziţiei „Luna Bucureștilor”. La proiectarea și realizarea parcului au contribuit mari arhitecți români – Doicescu, Creangă, Jojea, Gr. Ionescu, Fonescu , dar și sculptori de renume – Baraschi, Jalea, Medrea.


El este cel mai mare parc al Capitalei, având o suprafaţă de 110 ha. Locul unde este situat parcul a fost apreciat încă de pe vremea domniilor fanariote, cu mulţi ani înainte de amenajarea sa propriu-zisă. Astfel, pe la 1780, domnitorul Alexandru Ipsilanti a amenajat aici un chioșc de vară din lemn pentru „taifas și petrecere”. Domnul venea aici însoțit de Ecaterina, Doamna sa. Vodă „sta în pavilion cu boierii, iar Doamna se plimba cu fetele ei, într-o barcă frumoasă, pe baltă; pe mal le cânta meterhaneaua”.


La începutul secolului XX a început organizarea lacurilor din nordul Capitalei, odată cu înfiinţarea, la 21 aprilie 2012, a Parcului Naţional. Această operaţiune a fost posibilă prin donaţii de teren aparţinând Domeniilor Regale.

Pentru a se amenaja parcul a fost asanată o importantă suprafață din zona lacului între anii 1930-1935. Timp de cinci ani, între 1935 şi 1940, în Parcul Herăstrău au fost organizate numeroase serbări populare cunoscute sub numele de „Luna Bucureștilor”.


Timp de o lună de zile, între 9 mai şi 9 iunie, sub înaltul patronaj al regelui Carol al II-lea, în Parcul Herăstrău se organizau evenimente culturale, dar și concursuri sportive, artistice sau sociale (cea mai numeroasă familie sau cel mai bătrân localnic de exemplu).

Totodată, aici se mai organizau şi concursuri cu caracter comercial (este vorba despre reduceri de preţuri), precum şi demonstrații superlative: cea mai mare orchestră - pe Insula Trandafirilor, zboruri cu hidroavioane, experimente cu laser sau prima transmisie de televiziune.


Parcul Herăstrău deține vegetație arboricolă diversă: de la sălcii, plopi şi arțari, la frasini și tei. El face parte din salba de lacuri a râului Colentina (Mogoșoaia, Tei, Fundeni, Pantelimon, Cernica) care străbat capitala de la NV la SE.


Parcul Herăstrău are mai multe subdiviziuni: Expoflora (15 ha), Insula Trandafirilor, Muzeul Satului, Parcul Herăstrău-Kiseleff, Parcul Herăstrău-Nord și Parcul Bordei.


De-a lungul timpului, parcul a avut mai multe denumiri. Inițial s-a numit „Parcul Național”, apoi a fost numit „Parcul Carol al II-lea”.

Începând din 1948, plăcutul loc de agrement a primit numele de Parcul Herăstrău, numărând azi, printre atracțiile sale, un teatru de vară, pavilioane de expoziții, terase și restaurante.


Pentru câţiva ani, în prima perioadă a regimului comunist, parcului i-a fost schimbat din nou numele în Parcul de Cultură și Odihnă „I.V. Stalin”.

Sursa : http://www.primariasector1.ro/proiectul-bucurestiul-in-tenesi.html...



14. Viaţă de picolo - May 23, 2018 11:29:00 AM

Aud când şi când nostalgici ai perioadei interbelice ridicând în slăvi ucenicia de alta dată. Ucenicia era un sistem de “învăţământ” şi de pregătire a tinerilor pentru practicarea diferitelor meserii "cerute pe piaţă" care poate că îşi atingea scopul: copiii care parcurgeau “purgatoriul” uceniciei și deveneau în cele mai multe dintre cazuri adevăraţi meseriaşi. Dar cu ce preț!? Copiii-ucenici au fost poate "ultimii sclavi” ai lumii moderne româneşti. Vânduţi de părinţii prea săraci pentru ai putea întreține, ucenicii încăpeau de cele mai multe ori pe mâinile unor “stăpâni” fără de scrupule, al căror singur gând era exploatarea acestora. Ucenicii erau salahori, comisionari şi “fete în casă”. Ziua lor de muncă începea cu mult înainte de a celorlalţi lucrători şi se sfârşea târziu în noapte. Iar tainele meseriei pentru care “se pregăteau” erau de cele mai multe ori "furate”. Vom arunca acum o privire în lumea “picolilor” – ucenicii de cârciumari sau de chelneri. Ei erau cei care făceau curat în local, cei care cărau lăzile cu băuturi sau cu alimente și tot ei erau cei care îmbrăcau şi dezbrăcau clienţii. Micuții picoli erau grataragii localului și serveau uneori la mese. Erau cei care se culcau ultimii, de multe ori flămânzi, după ce terminau de măturat localul părăsit de clienţi în miez de noapte. Ei erau cei care încasau palmele stăpânului şi cei care suportau glumele deşucheate şi înjurătorile clienţilor. Să lăsăm însă introducerea şi să încercăm să reconstituim o zi din viaţa unui picolo – Costică pe numele lui - un tânăr ucenic din anii ’30

Un picolo... (supravegheat atent de chelneriţa din plan îndepărtat )

“- Să trăiţi, coane!
A intrat pe uşa restaurantului un domn pântecos şi grav, încotoşmănit într’o şubă grea din piei de samur. O armată întreagă de băiețaşi, înveşmântaţi în fracuri berce, cu şervetul pe braţ şi frizura pe-o parte, a sărit în întâmpinarea domnului important. Unul îl desbracă de şubă, altul îi ia pălăria, al treilea îi descheia şoşonii, alţii se aferează în jurul clientului fără să facă nimic, ca să dovedească “şefului" că au învăţat bine lecţia.
În fiecare dimineaţă “şeful" îi cheamă să-i muştrulească:
- Bă, care cum vede un client, dă “alarma"! Fiţi cu ochii în patru! Unul îl ajută să se dezbrace, alţii îi arată mesele. Trebuie să-l duceţi aşa, să se aşeze la mesele băieţilor cari n'au de lucru. Îi spuneţi întotdeauna: “Da, coane cutare!”, “Să trăiţi domnu’!” ca să vadă clientul că e la casă bună şi să nu se răţoiască “fraierul" la socoteală. Ai înţeles, bă?
- 'Nţeles!
- Acu să facem proba! Eu sunt boierul şi vin la noi la restaurant.

Un picolo...(Vai de spinarea lui dacă scapă tava cu pahare...)

“Şeful" ia un aer important şi se îndreaptă majestos spre o masă. Picolii pornesc în goană după el. Se închină până la pământ şi se prefac că-l ajută să se dezbrace. Unul mai mititel se căzneşte să-i scoată nişte şoşoni imaginari. Un picior enervat îl aruncă la pământ.
- Nu fii dobitoc, Costică! Nu vrei să înveţi de loc, jigodie!
Copilul, căzut la pământ începu să scâncească.
- Nu urla, că intru cu pumnii în tine.
Vinovatul îşi înghite lacrimile şi se ridică cu greu de la pământ. S'a culcat la ora patru noaptea pe o masă din local şi s’a sculat în zori, când l-au pus să cureţe şi să măture. Pică de somn. Odată, când a fost bolnav, s'a dus la el acasă, tocmai sus în strada Laptelui, la mama lui, care lucrează la curăţitul cartofilor la fabrică (ia cincizeci de bani de kilogram. Adică vre’o douăzeci de lei pe zi). Şi mai are încă trei fraţi mai mici. A dormit atunci o zi şi o noapte într'una. Ah! dacă ar mai fi odată bolnav…
O palmă grea peste ceafă îl desteaptă din picioare.
- Dormi, d-a'mpicioarele, puturosule? Du bateria asta la numărul doi!

Nimic nu e prea greu pentru un ucenic...

La “numărul doi" stau la masă doi tineri. Soţ şi soţie. El e mare şi calm, ea e subţire, brună şi mofturoasă.
- E gătit cu untdelemn? - întreabă ea pe picolo, strâmbând din nas.
- La noi se găteşte numai cu unt, coniţă, spune omul, deşi ştie bine că la bucătărie se întrebuinţează numai margarină!
- A, nu mănânc! Nu ştiu cum poţi tu suporta oroarea asta! - se indignează ea, adresând o privire duşmănoasă soţului. Ia te rog înapoi! Să-mi dai... adu te rog o listă!...
Costică vine cu bateria!
- Sifon!? - exclamă doamna indignată. Beau numai Borviz.
Costică se întoarce înapoi... Şeful, înainte de-a schimba sifonul cu borviz, îl cârpeşte:
- Altădată să-ţi caşti ochii şi să-ţi ascuţi urechile când dă clientul comanda!
- Borviz! - se înfurie doamna. Ce, aici e cârciumă? Să aduci imediat “Apollinaris".
Costică schimbă, şi-şi primeşte inevitabila lui porţie de bătaie.Nu-i nimic. Bătaia ajută copiii să crească. Aşa spun vecinele din strada Laptelui, când li se căinează mama lui. Acasă îl bătea tată-său. Aici îl bate şeful. Când o să ajungă şi el ca tata sau ca şeful, o să bată şi el pe alţi copii. De altfel nici nu-l prea doare. S'a obişnuit. Numai frica îl ţine în gardă. Dacă pumnul greu, cu care îl loveşte şeful, îi despică capul sau îi frânge pieptul? - se gândeşte el când vede câteodată laba mare, care se apleacă spre capul lui cât o tărtăcuţă; şi înlemneşte de spaimă. I se pare că o să-l nimicească. Şi când își dă seama că n'a păţit nimic răsuflă uşurat. A scăpat de data asta...
- Iar dormi! Grijania, parastasul şi crucile…

La şcoala de picolo

Un domn de la masa din fund strigă după o felie de pâine. Costică aleargă într'un suflet. Domnul îl priveşte încruntat.
- Serviţi ca la birt! Până să vie pâinea se răceşte mâncarea.
Costică, îl priveşte amuzat. Domnul are tot capul chel, roşu şi asudat. Un neg păros îi creşte pe bărbie. Urât om...
- Ce te uiţi aşa, puştiule! - se răsteşte domnul încruntat.
- Să’trăiţi coane! - spune Costică încurcat şi se retrage diplomatic, să-şi salveze spinarea.
E aproape ora de închidere. În tot localul a rămas numai o masă. Câţiva domni importanţi petrec cu femei. Din bucătărie, vine un miros dezgustător de leşie şi de lături. Încep să se strângă mesele şi scaunele. Domnii pleacă, strângând fiecare la braţ câte o femeie. Costică picoteşte într'o firidă, pe o canapea. O mână brutală îl trezeşte.
- Dormi într'una, păcătosule!
Costică îşi freacă ochil împăienjeniţi, cu palmele murdare, tresare şi se ridică în picioare :
- Vineee!..."

Sursa : https://deieri-deazi.blogspot.ro/2014/09/viata-de-picolo.html



15. Locul în care s-a născut gloriosul mic românesc- cârciuma lui Iordache Ionescu de pe Covaci no.3 - Nov 18, 2016 2:17:00 PM


Trei Ionești săraci. * O tavernă se preface în restaurant. * Un ziarist undercover și niște mațe lipsă la apelul grătarului – nașterea romanțată a micului. * Expozițiile mondiale de la Paris – un lăutar la „Elysee”; micul și vinurile lui „nea” Radu devin mari. * Nimic nu se naște din spuma mării – de la „un fel de cârnăcior foarte condimentat” la „cârnații mititei” și apoi la „mici”; și, totuși, Stambulul. * Ciolac devine regele lăutarilor, iar „Iordache N. Ionescu” cea mai cunoscută cârciumă din București. * Primul Război – o masă pe cinste la „Iordache”; când tunurile vorbesc muzele tac. * Moartea discretă a unui lăutar ajuns în mizerie. * „Iordache” pleacă de pe Covaci.

În inima centrului istoric al Bucureştilor, unde astăzi abundă de terase cu aere europene, în 1857 se deschidea o locantă ce va face legendă prin impunerea un standard al calităţii produselor și al servirii nemaiîntâlnit până atunci. Printre care cu boi, sacagii, vânzători ambulanţi, hanuri şi alte exclusivităţi balcanice, îşi făcea apariţia, timid, o modestă tavernă mai degrabă, asezonată cu o mică terasă acoperită cu rogojini, şi care purta un nume simplu, ţărănesc: „Trei foi de viţă”.

Proprietarul era un selfmademan din Bărăgan, George Ionescu (1828-1905), care la doar 14 ani plecase din Ciochina de Ialomița pentru a se angaja ucenic la marele negustor de băuturi spirtoase, Smarandache. După 10 ani de viață spartană, Ionescu economisește 2.000 de lei cu care pornește în afaceri pe cont propriu, investind la început într-o băcănie. După ce se implică și în cârciumărit, se axează pe comerțul cu zahăr, devenind unul din marii actori ai pieței bucureștene de profil. Pentru a putea decola spre marile afaceri, el şi-i alătură şi pe cei doi nepoți ai săi, frații Iordache și Constantin Ionescu, tot fii de plugar din Ciochina. În timp, doar primul rămâne atașat cârciumăritului; celălalt dispare pe drum.

„O naturală”, „o idee”, „un focos”

Prin 1880, George Ionescu lasă cârciuma din Covaci no. 3 pe mâinile lui Iordache, care, gospodărind-o cu pricepere și hărnicie de țăran cu frică de Dumnezeu, reușește să o consacre, aceasta devenind un magnet pentru amatorii de un vinișor bun și de o masă cinstită fără fasoane de import, mai ales că porțiile erau „enorme”, după cum spun mărturisitorii vremii. Standardele sale de calitate au creat școală, mulți cârciumari ai vremii trecând, la început, prin mâna lui. Vechea tavernă, unde, pentru a intra înăuntru, trebuia să te apleci serios, devine restaurant pentru protipendadă, căpătând etaj și terasă peste o parte din primul cat. Spectaculoasă a rămas în memoria vremii încăperea centrală, așa numita cameră cu candelabru. Nu se știe dacă Iordache N. Ionescu (1843-1901) a avut urmași pe linie masculină, cert este că a lăsat după el trei fete nemăritate.

Cel care va crea faimă locului va fi primul ziarist de satiră remarcabil de la noi, domnul Nae Orăşanu (foto dreapta), boem celebru al Bucureștilor vremii. Din 1866 era chestor al „văpselii” de roșu, iar masa de unde pătimea undercover și după program era cea cu numărul 5, situată pe terasă, și care, în cinstea sa, era denumită a „ziariștilor”. Spirit pamfletar şi spiritual prin vocaţie, fost redactor şef al revistelor satirice mult gustate în epocă, „Nichipercea”, „Daracul” sau „Sărsăilă”, Orăşanu nu a scăpat ocazia de a boteza bucatele şi băuturile servite la „Trei foi de viță”, în încercarea de a le înnobila originea simplă, unele dintre denumiri devenind în timp adevărate „instituţii”: sticla cu apă era denumită de el „o naturală”; ţuica, „o idee”; ardeiul iute, „un focos”; apa cu borviz, „o baterie de vin”; cârnaţii obișnuiți, „patricieni”; cafeaua cu rom, „un marghiloman”, iar cea turcească, „un taifas”.

„Mâncarea căutată... este un fel de cârnăcior foarte condimentat”

Povestea spune că și micul nostru tradițional şi-ar fi găsit aici nașul de botez, tot în persoana pamfletarului, iar inventatorul ar fi fost chiar Iordache, care, spune folclorul relatat de ziaristul de stânga Constantin Bacalbașa, ar fi rămas într-o seară fără mațe disponibile. Ca și în cazul descoperirii Americii, Imperiul câștigă întotdeauna în fața amatorilor, tradiția trecând invariabil de partea celui mai puternic. Pandantul unui Harald oarecare supărat pe zeii săi sau al comandourilor nautice de maori, în povestea noastră, este reprezentat de cârciuma de mahala bucureșteană, unde micii, sub numele de „cârnați mici” sau „cârnați mititei”, erau o specialitate veche. Astfel, Ulysse de Marssillac, ziarist francez adoptat de Principate, remarcă încă de pe la 1870: „Strada care duce de la Gara Filaret la Mitropolie este toată plină de grădini restaurante, dar aici ele au un aspect foarte special. Mâncarea căutată, cea care reprezintă baza esențială a meselor luate aici, este un fel de cârnăcior foarte condimentat, care te ajută să suporți mai ușor poșirca cu care îl stropești, și pe care îl mănânci, aproape întotdeauna, cu o salată de ardei, alt fel preferat al românilor, care îi dau numele semnificativ de «ardei iuți»”.

Peste numai câțiva ani, în 1876, un ziarist al „Ghimpelui” observă că la grădina lui Eliad de la Obor, închiriată unor cârciumi pe perioada Târgului Moșilor, „sub cetina de brad”, se consumau de către țărani și târgoveți „cârnații mititei”, bineînțeles, asezonați tot cu salata de ardei iuți; și tot un jurnalist de la revista satirică de orientare liberală mărturisește că pe Covaci se pot consuma „mici” – aceasta ar putea fi prima atestare a actualei denumiri! –, ciorbă de schimbele (ciorbă de burtă) și rasol de raci. În opinia noastră, acel „fel de cârnăcior foarte condimentat” al lui Marssillac, precum și „cârnații mititeii” sunt același lucru cu micul nostru de toate zilele, la un moment dat impunându-se de către inițiații cârciumilor varianta prescurtă „mici”, la fel cum, știm din schițele lui Caragiale, două halbe mici erau preluate de chelnerii vremii ca „două mici”. Credem că în aceste bodegi fără pretenții era o întâmplare (mai) des întâlnită ca grataragiul să rămână fără mațe și cu umplutură în exces, în pericol de a se strica. Atunci, bineînțeles, acesta apela la soluția de avarie: frigea umplutura de cârnaţi fără maţ – iar soluţia, încet-încet, s-a clasicizat. Însă, dacă ar fi să fim cinstiți până la capăt, pentru a căuta paternitatea micului ar trebui neapărat să săpăm prin vasta bucătărie turcească, unde un parlagiu anonim ne-ar putea fi călăuză perfectă.

Micul, vedeta delegaţiei româneşti la Paris, în 1889 şi 1900


Tot acum, în 1871, apare prima carte de bucate populară de la noi, Buna menageră, a Ecaterinei Steriady, care, e drept, e bazată mai mult pe rețete culese din cuhnia elitelor, pe care încearcă „a le pune la îndemâna tuturor claselor, tuturor familiilor”. Asta nu înseamnă că bucatele economice, fără fason, cum e și micul, nu încep să-și caute loc în mainstreamul culinar, lucru datorat drenării rețetelor cu geografie diversă de către un oraș aflat în plină expansiune și a unui timp tot mai zgârcit cu elaborările sibarite.

Datorită lustrului intelectual impregnat de nenea Nae Orășanu, însăşi locanta fusese botezată de admiratorii săi... „La o idee”. Aşa apar şi muşteriii cu obraz subţire, putând fi văzuţi aici C.A. Rosetti, spiritul republican forte al vremii; prințul Dimitrie Ghika, cunoscut în popor ca Beizadea Mitică, un democrat autentic în acea perioadă de copilărie a vieţii politice parlamentare românești; Manolache Costache Epureanu, boier moldovean, jurist şi premier conservator, sau fruntașul liberal Emil Costinescu.

Crâșma lui Iordache creşte... odată cu ţara – unirea cea mică, independenţa, proclamarea regatului ş.c.l. – ajungând un reper al gurmanderiei româneşti, astfel că, în 1889, bucătarul său reprezintă România la Expoziţia Mondială de la Paris. La aceasă prestigioasă expoziție, pavilionul românesc urma să fie creat de arhitectul Ion Mincu, însă suma de 100.000 lei cerută de acesta i-a dezarmat pe decidenții politici ai timpului. Mai târziu, după acest plan, stipendiat de P.P. Carp în calitate de ministru al Domeniilor, s-a construit „Bufetul de la Șosea”, care există și astăzi.

Vinurile alese de „nea” Radu, un vestit comerciant de licori bahice al Bucureștilor, asociat de acum cu Iordache N. Ionescu, s-au bucurat de mare prețuire printre vizitatorii Expoziţiei, ele cucerind și premii. În 1900, tot bucătarul de la „Iordache” este ales să reprezinte Regatul român la Expoziţia Mondială de la Paris, de data aceasta fiind însoţit de taraful lui Cristache Ciolac (1870-1927), steaua muzicii lăutăreşti a momentului. Preşedintele Franţei e vrăjit de melodii cu rezonanţă exotică pentru el, precum „Ciocârlia”, „La moară la hârţa-hârţa”, „Din Ploieşti până-n Gheboaia” sau „Lele cu scurteica verde”. Din acest moment, destinele lăutarului şi al prestigioasei locante se vor împleti strâns.

Dar în ambele manifestări internaționale, eroul delegației române a fost micul neaoș, care a devenit de atunci principala marcă culinară a României. Peste ani, la Expoziția Mondială din 1939, el a traversat și Atlanticul, dimpreună cu vocea Mariei Tănase, făcând furori în rândurile publicului american. Alt ambasador de seamă al micului nostru a fost Constantin Brâncuși, care-l prefera acompaniat de mămăliguță și mujdei, stins apoi cu un vin frust. Mari oameni de afaceri sau fețe simandicoase cu lustru nobiliar, care au trecut pragul atelierului său din Montparnasse, n-au ratat acest ritual gastronomic „barbar”, oficiat de maestru în cunoscutele sale straie de tarabostes.


„Un prânz bun costa la «Iordache» 3 sau 4 lei”
Aureolat de faima căpătată la Paris, Ciolac, fiul lui Radu „Muscalagiul” (muscalagiu, în epocă, însemna interpret la nai), devine blazonul muzical al localului lui Iordache, vioara sa fiind ascultată în tăcere şi evlavie de Vlahuţă, Goga sau Delavrancea și chiar de George Enescu, care i-a și transcris multe dintre cântece. Mai mult, lăutarul e admirat de însuși fiul moștenitorului tronului, viitorul Carol al II-lea, care reușește să-l aducă împreună cu taraful său chiar la Peleș, cu ocazia sărbătoririi majoratului său. Împreună cu celebrul primaș, mai evoluau acum pe Covaci no. 3 şi alţi virtuozi, ca Lică Ştefănescu, considerat cel mai bun ţambalagiu al vremii, Alexandru Leoni ori Jean Marcu şi, nu în ultimul rând, alt celebru lăutar, Buică, cel care, se spune, cânta pe o vioară Guarnieri. 
Un tânăr ardelean sosit în București spre sfârșitul secolului al XIX-lea, Iuliu Moisil, confirmă și el clasa acestui local: „Uneori luam masa la «Iordache», din strada Covaci, într-o sală luminoasă și plăcută [...]. Ne-au impus aici excelenta bucătărie românească. Ceea ce ne-a izbit foarte mult, dar și plăcut, erau denumirile ce le aveau mâncărurile și băuturile, precum și serviciul excelent. Băieții cari serveau erau îmbrăcați în haine albe, curate, cuviincioși și sprinteni și îi auzeai strigând la bucătărie: «Să vie (de ex.) mititeii». Serveau repede și când aduceau o mâncare, țuică sau vin notau numaidecât pe o hârtie-notă, ca să nu se încurce lucrurile la plată. [...] Un prânz bun costa la «Iordache» [...] 3 sau 4 lei”.

Locanta din Covaci reușește să se extindă, deschizând filiale atât în București, în zona Pieței Teatrului sau la Obor în timpul târgului Moșilor, cât și în provincie. Afară de cârciumărit, pe Iordache N. Ionescu, un adevărat spirit capitalist american, îl găsim implicat și într-una dintre primele spălătorii bucureștene (!). După experiența din 1890, când a deținut spațiul de la „Hugues”, afaceristul gravitează în aceeași zonă, prin 1908, de exemplu, beneficiind de asocierea cu un anume Michel Hauer. Prezența firmei de pe Covaci în fieful cosmopolitismului românesc n-a fost remarcabilă, cei „asediați”, protipendada, nerenunțând la vechile tabieturi. În schimb, în grădina lui Eliad de la Obor, unde seara concerta Ciolac, lucrurile mergeau foarte bine; la fel și în provincie, la băile de la Călimănești-Căciulata, unde găsim prezentă firma de pe Covaci la începutul secolului XX. Totodată, datorită lui „nea” Radu, probabil, Iordache controlează și trei pivnițe cu vinuri indigene, pe care bucureștenii rafinați le apreciau foarte mult, un exemplu fiind pretențiosul Caragiale, care le comanda deseori. Astfel, după moartea prematură a lui Iordache Ionescu, în 1901, faima localului e continuată, folclorul străzii dând întâietate de data asta calității băuturilor: „La nea Radu în Covaci / Bei, mă rog, până te faci, / Și după ce te-ai făcut / O iei de la început”. 
În plin război, regal culinar clandestin pe Covaci no. 3
Primul Război Mondial şi ocupaţia germană a Bucureştiului nu reuşesc să corupă standardele firmei, deși a trebuit să-și restrângă activitatea, renunțând la filiale. Iată cum o găseşte Vasile Cancicov, jurist și fost deputat, prieten cu patronii, la 1 mai 1917, în plină criză a alimentelor: „Am făcut 1 Mai ca în timpurile cele mai bune [...]. S-a găsit, cât ai clipi, şi ţuica, şi pelinul; ce pelin! Şi vechiul lui «Cristal». Ne-a dat şi icre negre, şi pui de găină, şi şalău proaspăt, şi vrăbioare, şi mai presus de toate renumiţii mititei. Iar după tradiţionalele marghilomane ne-a dat şi liqueur”. Trebuie neapărat precizat că regalul de mai sus era unul clandestin, pentru clienţii privilegiaţi, publicul larg mulţumindu-se cu firimiturile unor raționalizări teribile, care au afectat din plin și meniul oficial al cârciumilor.

În toată perioada ocupaţiei, lăutarii au lipsit din Bucureşti, din motive de austeritate, muzica fiind interzisă în localuri de către administrația Puterilor Centrale condusă de feldmareșalul von Mackensen. Astfel, marea majoritate a lăutarilor au preferat să se alăture armatei, guvernului şi Regelui, refugiaţi în Moldova, unde au colorat în albastru clipele de suferinţă ale soldaţilor noştri răniţi. Așa a făcut și Cristache Ciolac, după ce și-a pierdut un frate, Barbu, chitarist de acompaniament apreciat în perioadă, ucis de bombardamentele produse de baloanele Zeppelin.
După reîntregirea țării, locanta a intrat în declin, la fel şi cariera violonistului, căruia viaţa trepidantă şi lipsită de cruţare i-a „dăruit” o pareză ce l-a scurtcircuitat chiar în timpul programului. Din milă, foşti admiratori de-ai lui suspuşi i-au găsit o sinecură ca inspector la piața de pește din „Matache”, îndeletnicire total nepotrivită pentru neastâmpăratul artist. 
În acest timp, „Iordache” a încercat să impună un nou nume al lăutăriei, pe Fănică Luca, cel mai mare solist la nai al vremii şi viitor mentor al maestrului Gheorghe Zamfir. Dar timpurile de glorie nu s-au mai întors, astfel că, pe la mijlocul anilor ’20, birtul lui „nea” Radu a alunecat definitiv în amintire, firma renunțând la sediul din strada Covaci 3, răzleţindu-se fără glorie în alte colțuri ale Capitalei, gen Kisseleff 9, unde va funcționa sub denumirea „La Colonade”, sau pe Oituz 3.
În februarie 1927, o vecină din mahalaua Făgădăului îl găsea pe Cristache Ciolac pe prispa bordeiului unei țiitoare (probabil, din pricina acestui acces de hedonism tardiv, fusese dat afară din casă de soție și de fiica sa), ultima sa locuinţă de scăpătat, „tremurând de frig, nemâncat de două zile, cu buzele muşcate de păduchi, nespălat şi nebărbierit”. A murit curând, pe 27 ale aceleiași luni, fiind înmormântat la cimitirul lăutarilor, „Pătrunjel”, „din mila oamenilor din mahala, cu talerul”.
Sursa : http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/locul-care-s-nascut-gloriosul-mic-romanesc-carciuma-lui-iordache

16. Cârciumile Cișmigiului: o istorie colorată - Nov 18, 2016 1:40:00 PM


 Republica piraților din Cișmigiu. * „Griu-i viața” de „încântător” a lui Caragiale la crâșma coanei Marghioala. * Smârcurile se transformă în Eden. * Chioșcul militar și promenada provincialilor. * Boierii se retrag în nordul Bucureștilor. * Cheful patriotic al primarilor vrăjiți. * I.D. Ionescu, botezat cu bășica lui Agop – minunatele peripeții ale primului mare actor de revistă român. * Partenerul lui Caragiale și urmașii piraților din Cișmigiu – „Monte Carlo”. * O „Buturugă” vine la oraș. * „Furnica” petrece la „Buturugă”. * Bucuriile simple sub lupa mizantropului.

Înainte de a fi amenajat așa cum îl știm astăzi de către arhitectul Meyer, în 1855, ne spune Nicolae Filimon, Cișmigiul era un loc deloc frecventabil de către bucureștenii cu frică de Dumnezeu. Un spațiu al nimănui, dominat de smârcuri nesfârșite, urât mirositoare, și de răufăcători, care își duraseră fief într-o speluncă situată pe o mică insulă ce aducea aminte de Tortuga, republica piraților din Caraibe. În acea baracă sordidă șuții și tâlharii vremii încingeau în noapte nesfârșite partide de cărți, în care-și jucau prăzile de peste zi. Se juca cu cuțitul în dinți, balta din jur înghițind multe taine sângeroase, pe care nicio autoritate nu se grăbea să le dezlege, natura fiind lăsată să-și regleze singură umorile. Iar prostituatele și ibovnicele ultimei șanse întregeau imaginea acestei bolgii a Bucureștilor, care era crâșma de pe lacul lui Dura neguțătorul.

Farmecele coanei Marghioala

Inspirat de aceste timpuri „păgâne”, Caragiale scrie cunoscuta sa nuvelă „La hanul lui Mânjoală”, subiectul aflându-și obârșia „în dosul” Cișmigiului, unde, prin anii ’70 ai secolului al XIX-lea, ținea o cârciumă vestită prin vinul său nebotezat coana Marghioala, ale cărei famece le-a descris în narațiune – „Coana Marghioala era frumoasă, voinică, ochioasă”. Scriitorul, la tinerețe, când era „curățel și obraznic, mai mult obraznic decât curățel”, făcea vizite dese în acest lăcaș al ispitelor patriarhale, unde vinul era adus mesenilor direct din pivniță. Cel care îl aducea, mai vârstnicul soț al Marghioalei, era și el în vizorul neasemuitului spion de caractere – după ce bea direct din damigeana nouă, ferindu-se de privirea vigilentă a consoartei, acesta ofta invariabil, trăgând cu coada ochiului la tânărul Caragiale: „Griu-i viața”. Neresemnat cu eschivele Marghioalei la „încântările” sale, nenea Iancu și-a luat revanșa în proză, unde dorința i se împlinește – aici, crâșmărița e o hangiță plină de farmec și de farmece, care devine ibovnica protagonistului masculin. Căsătoria religioasă a acestuia desface vraja ibovnicei, care dispare într-un incendiu misterios, ne spune povestea, în stilul romantic superstițios al vremii.

Încet-încet, demonii Cișmigiului s-au risipit și ei, iar ceea ce n-au reușit oamenii agiei a izbutit ingineria, care a cucerit pașnic acest colț de natură și de omenire neîmblânzite – drenarea a făcut posibilă apariția unei grădini minunate în mijlocul orașului, pe la 1900, Radu D. Rosetti amintind nu mai puțin de 540 de varietăți arboricole, 45 de feluri de ierburi și sute de specii de flori, toate îngrijite sau aclimatizate de către arhitecți peisagiști cu renume în Europa.

Treptat, grădina a început să fie populată de lumea măruntă a Capitalei și pentru prima dată un simbol al autorității a prins viață aici, sub forma unui chioșc unde fanfarele militare adăstau duminicile sau de sărbători. În jurul acestuia, au început să-și afle loc de promenadă și cei aflați în tranzit; în această piață a sentimentelor fugare, acompaniați de cântul flașnetelor sau de acordurile însuflețite ale marșurilor militare dirijate de maestrul Wiest, se puteau întâlni menajera secuie Ilona cu recrutul Ion din Bărăgan, pentru a negocia promisiuni de iubire sau pentru a împăca ceva ore de plăcere, imediat în apropiere, pe strada Brezoianu, unul dintre fiefurile al prostituției bucureștene.

Lumea bună prefera nordul Capitalei și celălalt parc mare, Kiselefful, unde se relaxa prin chioșcuri răsfirate sub umbra bătrână a aleilor, după vestitele bătăi cu flori de la Șosea, sau la luxosul „Bufet”, ridicat conform planurilor lui Ion Mincu. Iarna doar, protipendada cobora în Cișmigiu, unde se delecta cu plăcerea patinajului, stimulată fiind de reprezentațiile unor ași ai acestui sport din Europa civilizată, care abundau în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.


Festin bahic – şi băşica de porc a lui Agop
Consacrarea Cișmigiului ca grădină populară s-a produs în 1891, cu ocazia jubileului celor 25 de ani de domnie ai regelui Carol I. Cu acest prilej, parcul din fața Primăriei Capitalei a găzduit un festin patriotic la care au fost invitați toți primarii din Regat. Cei peste trei mii de edili au luat loc la mesele întinse pe aleea principală și s-au ospătat din farfurii ce aveau pe ele chipurile familiei regale; icrele negre, sturionul sau șalăul, prezenți în număr generos la festivitate, au fost stropiți din belșug cu cele 10.000 de sticle de vin oferite de autorități. Această canonadă culinar bahică n-a fost chiar așa de ușor de suportat de către invitații mai puțin trecuți prin canoanele meselor oficiale, astfel că, la sfârșit, băncile Cișmigiului și chiar cotețele de prin vecini au devenit refugii nocturne ale celor doborâți de îmbuibare. 
A doua atracție a Cișmigiului, după muzica militară, a fost o scenă veche de teatru, aflată imediat lângă chioșcul fanfarei, unde evoluau trupe de teatru fără palmares însemnat, cum este cea a unui anume Agop, venit la noi tocmai din munții Caucazului, probabil armean de origine. Cei care l-au prins pretind că era un mim cu oarece talent, dar în grădina bucureșteană numărul său forte, dacă-l putem numi ca atare, se derula cam așa: un cuplu de îndrăgostiți celebri, culeși din panoplia romantică a dramaturgiei universale, își declamau replicile, în timp ce pe fundal apărea amenințător silueta de satir a lui Agop, care îl altoia în cap pe protagonistul masculin cu o bășică de porc plină cu sânge. Spectacolul grotesc era se pare savurat de acest public fără pretenții, dat fiind că inventatorul său a figurat pe afișe mai bine de treizeci de ani. Una dintre Julietele sale a fost talentata Theodora Marinescu, o brunetă cu o voce apreciată și care ataca cu succes folclorul de mahala. Mai târziu va deveni o prezență constantă în trupele marelui Matei Millo. 
„Avem mulți patrioți /Ce-au muls această țară...”
Aici a evoluat la prima tinerețe, proaspăt venit din Brașovul natal, primul nostru mare actor de revistă I.D. Ionescu (184.4-1900), imortalizat de Caragiale în „Noaptea furtunoasă”, cel care a consacrat acest gen teatral la noi. După prima sa reprezentație, surprins cu totul neplăcut de farsa lui Agop – acesta, de regulă, nu-și prevenea victimele asupra părții de final a scenariului său –, la următorul spectacol, anticipând mișcarea acestuia, i-a smuls „arma” din mână și s-a răzbunat din plin pentru umilința din seara precedentă. Abia în ultimii ani ai carierei, inventivul și neobositul Ionescu a revenit pe această scenă populară, căutând să revitalizeze o carieră prestigioasă, dar aflată în declin, ceea ce și reușește în vara lui 1896, reluând vechile sale succese, multe dintre acestea datorându-i-se libretistului său de cursă lungă, Ion Moșoiu; înainte de acesta, textele sale erau scrise de însuși boierul Pantazi Ghica, fratele mult mai cunoscutului bei de Samos, Ion Ghica. 
În cupletele sale nu s-a sfiit să atace acid racilele clasei noastre politice, cum a fost, de exemplu, „Musca pe căciulă”, care avea un refren actual și astăzi: „Avem mulți patrioți /Ce-au muls această țară, /Deși în cor cu toți /Că-i vor binele zbiară. /D-asemeni iscusiți, /Azi lumea e sătulă.../Ssst! Ssst! /Tăceți câți vă găsiră /Cu musca pe căciulă”. Poate și de asta, după ce a refăcut trei săli de teatru – „Dacia”, aflată în incinta „Hanului lui Manuc”, sala „Bossel” și sala „Orfeu”, în fostul sediu al restaurantului „Guichard” din spatele Teatrului cel mare, căreia i-a dat și numele – autoritățile i-au făcut șicane nenumărate ani de-a rândul, ruinându-i investițiile și aducându-l, în ultima parte a vieții, la faliment. 

 Imaginația sa scenică a rămas însă memorabilă, pe afișele spectacolelor sale figurând tot felul de experimente nemaiîntâlnite până atunci, așa cum au fost frații Melos, americani de culoare, Adacked, „patinoară” velocipedistă, sau velocipedistul pe sârmă Haye. Și tot el a angajat în trupa sa vestita familie Martens, tatăl și două fete, una dintre acestea, fostă laureată a unui concurs de frumusețe parizian, făcând furori printre junii bucureșteni de familie; ea a reușit să învețe și românește, interpretând cu mare succes langurosul „Nu mă uita”. I.D. Ionescu nu s-a sfiit nici să evolueze alături de marii lăutari ai vremii – Costică Pompieru, Marin Bizatu sau Ionică Dinicu, tatăl lui Grigoraș Dinicu, deși a fost și un bun pianist de muzică clasică. Portretul său e întregit de o filotimie fără egal, spre exemplu, Ionescu a dăruit mii de pungi de tutun sau pâini prizonierilor turci din timpul războiului de la 1877-’78, pentru aceasta primind din partea sultanului înalta decorație „Medgidia”.

A pierit de boala secolului, tuberculoza, fiind înmormântat în cimitirul din Sinaia, având deasupra mormântului doar o simplă cruce de lemn care, în timp, s-a pierdut.

Această „scenă-baracă, joasă și incomodă” din partea dreaptă a chioșcului Primăriei l-a găzduit pentru ultima oară pe I.D. Ionescu la 1 septembrie 1898, și dacă imaginea sa pauperă și modestă nu ne impresionează prea mult, trebuie să spunem că nu era deloc mai prejos decât cea de la „Pomul verde” din Iași, unde Avram Goldfaden, pionierul teatrului de revistă evreiesc, a evoluat pentru prima dată în 1874. Acest gen teatral a traversat peste Atlantic odată cu acesta și a inspirat mai târziu fenomenul artistic de pe Broadway sau filmul muzical hollywood-ian.

Prima cârciumă din Cişmigiu şi istoriile sale cu final nefericit

Se pare că prima cârciumă ridicată în Cișmigiu ar data de pe la 1886, ea existând și astăzi, dar numai în denumire: „Monte Carlo”; unele voci pretind că a preluat vechiul amplasament al cârciumii lui Dura. Ridicată tot pe o insulă, aceasta a devenit un fief al burgheziei vizitatoare a parcului, pe la 1905 proprietar fiind, în parteneriat cu un anume Berechet, celebrul Mihalcea, asociatul lui Caragiale din anii ’90 ai secolului al XIX-lea, de la berăriile deschise de acesta pe Gabroveni și Șelari. Blestemul locului lovește din plin locanta spre sfârșitul ocupației germane din timpul Primului Război, un incendiu distrugând-o în totalitate.

În 1926, un anume Partenie o reclădește, aceasta putând găzdui chiar și 400 de mese, iar consumatorii erau delectați de muzica unor tarafuri celebre în perioadă. Dimineața, localul era vizitat de elevii mai nonconformiști de la „Lazăr”, dornici de un lapte bătut sau de o prăjitură bună, așa cum ne spune neuitatul Grigore Băjenaru. Dar peste numai 14 ani, teribilul cutremur din noaptea de 27 spre 28 noiembrie 1940 o culcă la pământ. Actuala construcție datează din perioada comunistă, o descriere în spiritul vremii consemnând: „noul «Monte Carlo» are un aer mai intim, mai plăcut și mai liniștit”.


„O armată întreagă de chelneri... d’abia puteau să prididească comandele miilor de clienți”
Cârciuma din Cișmigiu care va atrage lumea măruntă a Capitalei va fi „Buturuga”, ce pare, la o privire de la distanță, o relicvă a timpurilor pagâne, rămășiță a unui arbore totemic tăiat de vreun sfânt Martin indigen. În realitate e numai o butaforie din ciment, concepută de mintea unui cârciumar destoinic, C. Dumitrescu-Țăranu, tatăl cunoscutului pionier al gimnasticii și ziarist, N.D. Țăranu, partenerul lui George Ranetti la șefia revistei de satiră „Furnica”. Acesta ținea la sfârșitul secolului al XIX-lea o cârciumă faimoasă în epocă, având același nume, și care era situată în imediata vecinătate a Hanului Galben de pe Banu Manta. Deschiderea terasei din Cișmigiu credem că s-a produs în jur de 1900, iar despre ea avem o descriere fidelă în „Furnica”, care-și face, la început de drum, în nopțile de 2 și 3 iulie 1905, reclamă în acest spațiu, când „întreaga Capitală a vizitat cârciuma”. Pentru acest eveniment, „Buturuga”, ce „seamănă mai mult cu un templu al frumosului”, s-a îmbogățăt cu două noi chioșcuri, în care expun caricaturi vestiții, mai târziu, Iser, Est, Mantu sau Petrescu. În primul, amfitrioană e tânăra poetă Alice Călugăru, care dăruiește volume proprii admiratorilor, iar în al doilea vindea „cu un brio deosebit, țigări și tutun, cu prețurile Regiei”, Grigore Brezeanu, „minorul nostru”, fiul marelui actor Iancu Brezeanu.
E probabil că și băutura s-a vândut la prețul minim, ceea ce a determinat un flux uman debordant: „O armată întreagă de chelneri, subt conducerea energică a unuia din cei doi patroni (de revistă – n.a.), Nae Paysan, secondat cu mult talent de amicii noștri Panait Macri, Locusteanu și Aurel Marcu de la «Voința Națională» , d’abia puteau să prididească comandele miilor de clienți carri luaseră la asalt consumațiunile noastre și în special excelenta bere din fabrica d-lui profesor universitar N. Basilescu, eminentul președinte al republicii industriale București noi. În acest timp, al doilea patron, autorul acestor rânduri (Ranetti – n.a.), se învârtea ca o sfârlează printre mese, supraveghind ca publicul să nu sufere niciun neajuns în ceea ce privește serviciul, și într-adevăr mușteriii noștri n-au suferit în cele două memorabile seri decât de sete, pe care suntem siguri, însă, că le-am stins-o ploaia torențială de halbe și de șprițuri (din pivnițele Ciucanu, Calea Griviței)”. 
Lăutari în costum național au delectat publicul împreună cu muzica unui „grafofon triplu”. Dar atracția principală a fost Niță, „simplu patron cizmar”, socialist de inimă și prezență tonică prin cârciumile populare ale timpului. La întrunirile socialiste, de multe ori organizate la cârciumă – putem spune că, paradoxal, cel puțin la început, mai degrabă mișcarea socialistă de la noi a fost una zis de berărie, în timp ce dreapta a fost marcată de asceză și de cultul unor profeți austeri –, era o prezență foarte remarcată prin tonusul său romantic. La cheful popular din Cișmigiu, Niță se spune că „i-a dat gata pe toți cu romanțele lui de inimă albastră cântate pe glasul al șaptelea”.
Întreaga poveste din Cișmigiu i-a costat pe organizatori doar câteva sute de lei – e vorba de deficit – ceea ce e foarte puțin comparativ cu notorietatea dobândită. 
„La «Buturugă» tronează high-life-ul servitorimii”
Situată în imediata apropiere a chioșcului și a scenei de teatru popular, „Buturuga” a reușit să capteze acest public atras la început de formele rudimentare de comedia dell’arte și apoi de teatrul de revistă bulevardier. S-a potrivit ca o mănușă gustului comun, al mahalalei ieșite în centru sau al provincialului de joasă sau medie condiție pripășit într-un București tot mai cosmopolit, aproape lipsit de familiaritate pentru el. Cel care surprinde cel mai bine această ambianță, dar și fără îngăduință, este Henri Stahl în Bucureștii ce se duc: „Singura atracție a grădinii (Cișmigiu – n.a.) pentru acest public special este taraful de lăutari ce cântă la «Buturugă», grosolană imitație în ciment a unui trunchi de copac, în scorbura căruia se debitează bere, țuică și limonadă gazoasă. În jurul meselor ce se întind de la «Buturugă» până în dreptul chioșcului musicei militare, unde nu s’a mai cântat de ani de zile, se îndeasă printre servitoare un sfert din garnizoana Bucureștilor, plus ordonanțele, ținuți la o distanță respectuoasă de mese, de o sârmă împletită cu ghimpi. În uniforma ce li sugrumă gâtul deprins a fi liber, recruții ascultă aici inepții murdare ce le zbiară cu vocea de gramofon stricat, dar nuanțând scurt și deslușit fiecare vorbă, o țigancă obraznică, cu o floare mare în păr, și cu mâinile în șolduri... Din când în când, drept aprobare admirativă, ei o înjură scuipând. Când, însă, cântăreața iea farfurioara acoperită cu șervețelul de rigoare ca să înceapă cheta, deși au stat pe-afară, se depărtează cu toți, rușinați parcă, curios mixt de delicateță și chiul, și se duc la fântâna de alături, să bea dintr-o cană de tinichea, aproape fără fund de găurită ce e. Atât de mare căutare are biata fântână, unde, din nasul unor delfini curge apă puțină și caldă, încât vârful ascuțit al lăncilor grilajului de fier ce-o înconjoară apărând-o, s-au îndoit supt greutatea corpurilor însetaților ce-i dau asalt. Când încep lăutarii însă să-i zică cântecul la modă, «Colea în grădiniță», și un țigan de astă dată, dând ochii peste cap, îi trage la «ofuri» ca în vremea strămoșească, așa cum nu mai îndrăznesc să ofteze astăzi acolo unde e publicul mai subțire, iar să înghesuie cu toții în sârma cu ghimpi și ascultă privind fără invidie la cei ce beau pe la mese.


 Aici la «Buturugă» tronează high-life-ul servitorimii: rândașii de la bănci, ministere, de la «Papagal», «Pomul de aur», cu șapca livrea cam pe ceafă, unii îmbrăcați chiar nemțește; ibovnicele lor, cu bluze de mătase, șterpelite de la «cucoana», fuste de ștofă groasă țărănească și, pe deasupra un șorț galben; oribil amestec de haine dăruite sau dosite, și de haine ieftene cumpărate de la Piața Mare. Aici servitorimea își maimuțărește stăpânii: bărbații se așează la mese cu mutre serioase, comandă autoritar chelnerului, cu obrăznicia slugii față de cel mai jos ca dânsul, beau alene, dar trântesc tare de masă paharul golit; ori prea repede, ridicând sus cotul; ori prea încet, cu o căutătură de regret pentru lichidul scump dispărut prea repede; sunt darnici la chetă, la bacșiș, și cumpără de la țigănci flori oferindu-le cu aere degajate dulcineelor lor. La una din mese, o servitoare, cu mâna după gâtul ibovnicului, îndoapă cu bere alune prăjite, cornuri cu sare, turtă dulce”.

„Buturuga”, replică a cârciumilor populare de la „Moși”, unde spiritul de mahala se întâlnește cu anonimatul, și-a văzut mai departe de drum, insensibilă la săgețile condeierilor ulcerați sau la turbulențele istoriei, rezistând, aproape neschimbată, până astăzi...

Sursa : http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/carciumile-cismigiului-o-istorie-colorata



17. Case dispărute din vechiul Bucureşti - Oct 27, 2016 9:21:00 PM


Trecutul Bucureştilor încă îi fascinează pe locuitorii săi din ziua de azi. Nu puţini sunt cei care se întreabă ce a fost înainte pe locurile unde în prezent se află clădiri reprezentative. „Centrul Vechi” vă invită să aflaţi istoria unor case care nu se mai află de mult în peisajul Capitalei.
Casa „Pache Protopopescu”
Cel considerat unul dintre cei mai buni primari ai Bucureştilor, Emilian Pache Protopopescu, şi-a construit casa pe locul unde ulterior va fi ridicat, în 1920, blocul ,,Dunărea” (distrus la cutremurul din 1977). În fotografie se pot observa turlele Bisericii Enei, lăcaş de cult ridicat la începutul secolului al XVIII-lea şi demolat de autorităţile comuniste în 1977. Înainte de blocul ,,Dunărea” s-a aflat aici Hotelul Britannia.


Casa „Titu Maiorescu”

În prezent principalul punct de reper pentru locul unde s-a aflat casa lui Titu Maiorescu din Bucureşti este blocul ,,Eva”, construit la începutul anilor ’60 la pachet cu blocul ONT (aflat în imediata apropiere). În casa celebrului critic literar, Mihai Eminescu a citit pentru prima dată poemul „Luceafărul”, pe 24 aprilie 1882, în cadrul şedinţelor societăţii „Junimea”, care se ţineau în acest imobil.


Casa „Dimitrie (Mitiţă) Sturdza”

Această casă, demolată cel mai probabil la sfârşitul anilor ’20, i-a aparţinut lui Dimitrie (Mitiţă) Sturdza. Imaginea este luată din curtea casei lui Alexandru Marghiloman, pe locul unde a fost construit blocul ARO, creaţia arhitectului Horia Creangă, cunoscut în ziua de azi ca blocul ,,Patria”, în interiorul căruia se află cinematograful cu acelaşi nume.


Casa „Comănescu”

Construcţia, care la prima vedere nu spune mare lucru, se afla între Muzeul „Th. Aman” şi Fundaţia Universitară Carol I (Biblioteca Centrală Universitară). Totuşi, aici şi-a desfăşurat spectacolele, până în anii ’90, când a fost demolată, îndrăgita Grădină de Vară „Boema”, despre care cunoscutul actor Alexandru Arşinel, care a jucat de nenumărate ori pe scena ei, afirma că a fost un centru de rezistenţă prin cultură pe vremea regimului comunist.



Sursa : http://www.ziarulring.ro/bucuresti/case-disprute-din-vechiul-bucureti


18. Traditii si obiceiuri in vechiul Bucuresti - Oct 27, 2016 8:15:00 PM


Sarbatoarea de Craciun a reprezentat pentru bucurestenii celei de-a doua jumatati a secolului al XIX-lea, la fel ca si pentru bucurestenii din toate timpurile, un prilej de pietate, dar mai ales de bucurie si de petrecere.

Inca din timpul postului, pe care unii il tineau cu sfintenie, iar altii mai putin, fiecare familie incepea pregatirile pentru marea sarbatoare. Pregatiri traditionale: curatenia generala in casa, innoirea hainelor, prepararea mesei de sarbatoare. Curatenia obligatorie a caselor a fost semnalata pana si de calatorii straini, caci de Pasti si de Craciun orice roman de la sat ori de la oras intra in sarbatoare cu casa stralucind de curatenie, la fel cum cauta sa se innoiasca cu haine cumparate de-a gata, ori facute la croitor.

Laborioasa era si pregatirea mesei de Craciun. Gospodinele infasurau sarmalele, umpleau caltabosii, tocau si condimentau carnatii. Dulciurile preparate si ele cu truda si dar si cu multa bucurie erau la mare cinste, si astfel cozonaci, placintele, baclavalele si sarailii, ieseau aburind din cuptor, gata de a fi puse la masa.

Copiii, adunati roata pe podelele casei, hotarau unirea in cete si invatau cu sarg colindele traditionale pe care urmau sa le spuna apoi din casa in casa, la sorocul potrivit. Nici impodobirea Stelei, cu care aveau sa colinde in noptile Craciunului, nu era uitata de cei mici, dar si tineri, la fel ca si confectionarea straielor de Vicleim.

Prin a doua jumatate a secolului al XIX-lea, bradul impodobit de Craciun se intalnea la Bucuresti, mai intai in casele "nemtilor", apoi si in acele ale orasenilor avuti, pentru care inovatia parea mai tentanta decat traditia. Treptat, pomul de Craciun a fost integrat firesc in sarbatoarea Craciunului, extinzandu-se in intreg orasul.

Spre sfarsitul secolului al XIX-lea, Ajunul Craciunului era considerat semnalul general al intrarii bucurestenilor in marea sarbatoare a Nasterii Domnului. Onorurile erau facute mai intai de catre corurile de barbati: corul Mitropoliei, cel de la Biserica Domnita Balasa, precum si corul Operei Teatrului National.


Cantecele acestora de colind incepeau la ora 20.00, si primul popas era facut la Palatul Regal. Acolo se asezau in fata scarilor palatului si incepeau colindele cu emotie si talent, caci auditoriul era dintre cel mai ales: majestatile lor impreuna cu principii mostenitori si copii lor. Dupa ce terminau de colindat, usile erau larg deschise si oaspetii erau poftiti in sala de asteptare din josul aripii stangi a palatului, unde ii astepta o masa incarcata cu covrigi, mere, nuci poleite, portocale, ceai din belsug, prajituri, dar si tot felul de daruri.

De la palat, corurile plecau spre resedinta Mitropolitului pentru a-l colinda si pe acesta. O ora mai tarziu, mahalalele bucurestene erau impanzite de glasuri cristaline de copii care, impartiti in cete de cate trei, patru, ori cinci tanci, cantau cu bucurie "Buna dimineata la Mos Ajun!"

La fel ca la tara, si la Bucuresti, gazdele primeau colindatorii cu covrigi, mere si nuci poleite. Pe drum primeau bani de la trecatori, bani care se duceau adesea pe un ceai cald cu scortisoara, sau pe o ceasca de salep, dupa care, cei mici isi continuau colindatul.

In ziua Craciunului, din nici o casa din Bucuresti, oricat de saraca ar fi fost ea, nu lipsea de la masa traditionalul purcel, cozonacii rumeni si gustosi precum si vinurile romanesti atat de cautate. Nimeni insa nu manca inainte de a da de pomana pentru sufletul mortilor din familie. Pomana era data rudelor, vecinilor, dar si cersetorilor de pe strada.


Dupa slujba bisericeasca fiecare isi petrecea diferit ziua de Craciun: copiii ieseau la sanius, ori sa se dea pe gheata, tinerii plecau la petrecere, iar batranii mergeau si ei sa mai stea de vorba cu prietenii. Pe la unele case petrecerea era in toi, caci se auzeau lautarii. Ziua trecea repede si seara orasul prindea a rasuna de cantece de Stea.

In acelasi timp, pe ulite, se mai umbla si cu Vicleimul sau Irozii, un obicei adus probabil tot de catre sasii din Ardeal, la fel ca si bradul de Craciun. Aproape un veac, Irozii s-au bucurat de mare cinste, caci cantau colinde vechi si frumoase si apoi erau si stralucitor imbracati. Cu timpul, ocarmuirea capitalei a interzis oficial Vicleimul, fara nici un rezultat insa, caci acesta a continuat sa se practice inca mult timp prin mahalale.

Bucurestenii sfarsitului de secol XIX, se delectau si cu spectacole de circ, care se desfasurau in acea perioada in oras. Caravanele incarcate cu oameni si animale se asezau cu precadere pe maidanele Brezoianului sau pe cel de la Palatul Postelor. Asa au fost Circul lui Huttermann (care a ars in 1883), cel al lui Schull, al lui Schuchmann, precum si al lui Sidoli, toate avand cate doua reprezentatii pe zi.

Dar zilele anului trec uimitor de repede, si iata si Pastele ce bate la usa. La Lasata Secului de Paste, de cand nu se mai manca carne si chiar dulceturi, in Bucuresti se facea bataia halvitei. La ea puteau lua parte atat membrii unei singure familii, dar si mai multe familii reunite. Acest din urma aranjament era si cel mai agreat de bucuresteni pentru ca astfel distractia era una garantata.


Halvita se prepara de catre gospodine in functie de numarul participantilor apoi era legata cu o sfoara si atarnata de un cui batut in tavan. I se putea strecura halvitei si cate o moneda de aur ori argint, dar cat mai ascunsa pentru a fi greu gasita. Cei prezenti, uneori cate zece, ori mai multi, inconjurau bucata de halvita, asteptand. Gazda era cea care hotara inceperea petrecerii, imprimand halvitei legate de sfoara o miscare de rotatie, iar ceilalti, fara a folosi mainile, incercau sa prinda halvita cu dintai.

Atunci cand se intampla ca unul dintre ei sa reuseasca, acesta musca din halvita, facandu-i apoi vant inainte. In felul acesta bulgarele cel mare si dulce se tot micsora, fiind pana la urma mancat tot, dar asta dupa destule eforturi. Distractia insa era mare, iar uneori se puteau plati si niste polite mai vechi intre participanti, nu tocmai dulci, dar pana la urma totul iesea bine. In cazul in care exista si moneda de aur ori argint, se gasea si un norocos care o lua cu tot cu bucata de halvita imbucata.

In ziua de luni ce urma dupa duminica in care se lasa sec de carne, barbatii erau cei care se ocupau de Tarbaceala Cainilor sau darea cainilor in tarbaca, un obicei uitat azi. Cainii erau prinsi de catre stapanii lor, care ii legau si-i spanzurau cu capul in jos. Apoi erau batuti si siliti sa dea afara toata mancarea imbelsugata de care avusesera parte in ajun. Se credea ca in acest fel, legand cainii cu capul in jos si batandu-i zdravan, stapanii ii fereau de fapt de turbare.

Un alt obicei intalnit si la Bucuresti se pare ca a fost si Jocul Cucilor. Tot barbatii erau cei care se indeletniceau si cu aceasta practica. Se mascau cu o gluga pe cap si doua coarne, iar in dreptul nasului puneau un gat de tigva gaurita din loc in loc, si se imbracau in fuste. Dotati cu un bat, ori un saculet cu cenusa, precum si cu un clopot mare prins in spate, speriau pe toti ce-i intalneau in cale, in prima dimineata dupa Lasatul Secului. Si darea cainilor in tarbaca si jocul cucilor au fost interzise in 1934, de autoritati, fiind socotite barbare.


Dupa un post sever de sapte saptamani, in noaptea de sambata spre duminica, bucurestenii se imbracau frumos, in haine noi, si porneau spre biserica unde, la doisprezece noaptea, se facea slujba de inviere de catre preoti. Slujba se desfasura afara, in curte, ori in pridvorul bisericii, iar crestinii ascultau transfigurati de emotie si cucernicie cuvintele preotilor rostite in acel impresionant moment.

Miezul noptii gasea un oras total schimbat: fiecare biserica era invaluita in lumina, iar clopotele acestora, cu dangatele lor impresionante, spargeau cu tarie linistea din jur, insotite fiind de puternice lovituri de tun, trase de pe dealurile din jurul orasului. Cantecele de sarbatoare prindeau si ele a se inalta din toate partile. Preotii insotiti de credinciosi intrau din nou in biserica unde se tinea Sfanta Liturghie, in care era citita Evanghelia Sfantului loan, dupa care se impartea anafura.

Dupa ce luau lumina, oamenii se intorceau acasa cu lumanarile aprinse, cu care faceau cruci in fata icoanelor, apoi la toate colturile casei. Lumanarile erau stinse in fata icoanei Maicii Domnului si apoi pastrate cu grija. (Calatorii straini au putut constata, venind la noi, ca pana si cele mai sarace familii aveau, intr-un colt al casei, cateva icoane, ferecate in argint, si uneori, in aur, si care, asemenea unui talisman, erau menite a asigura locuintelor linistea si fericirea).

Cea dintai praznuire a Invierii Domnului se facea la intoarcerea de la biserica dupa incheierea slujbei religioase. Dejunul incepea cu zeama de pasare cu fidea, cu cozonac si mai ales cu oua rosii, pe care comesenii ie ciocneau intre ei zicand: "Hristos a inviat!" si "Adevarat a inviat!". Dar asta nu inainte de a da de pomana celor morti din familie. Urma apoi odihna; nici o trasura si nici un om nu se mai zareau plimbandu-se pe strazi. Toata lumea era in case. Abia spre pranz incepea sa se simta miscare si, timp de trei zile orasul sarbatorea.


Dupa slujba celei de-A Doua Invieri (aratarea lui Iisus Mariei din Magdala), oamenii ori se intorceau la casele lor ori isi vizitau rudele si prietenii. Mesele era incarcate de bucate si nu lipsea de pe ele, pe langa multe alte bucate, pasca impodobita cu oua rosii, un castron de salata verde, carafele cu vin rosu sau porfiriu, si mai ales tava cu mielul fript la cuptor, caci bucurestenii tineau mult la respectarea traditiei care cerea ca de Paste sa se manance miel. Comesenii ciocneau ouale rosii, apoi mancau si beau, in acordurile lautaresti, petrecand cu mare bucurie.

Dar bucurestenii nu petreceau numai acasa, ori cu prietenii, ei ieseau si prin parcuri ori localuri de consumatie. Lumea aleasa se intalnea de Paste, cu deosebire la Sosea, locul pe care il frecventa de altfel si in restul anului, numai ca in astfel de zile, echipajele erau mult mai stralucitoare, femeile pareau niste zeite, iar tinutele barbatilor impuneau de departe, incat nu era de mirare ca locuitorii de rand veneau si ei in numar mare sa caste gura la atata revarsare de frumusete si de lux.

Altii preferau sa mearga mai degraba la Cismigiu, dupa cum multi locuitori ai mahalalelor se intalneau in numeroasele gradini "populare", foarte cautate, considerate ca pline de distractii. Una dintre acestea era Gradina Ivascu, nu departe de bariera Vergului, unde se ciocneau oua rosii, se manca pastrama fripta la gratar si se bea vin din oala noua de pamant.

Din Duminica Floriilor pana dupa Duminica Tomii, si la Gradina Vararu aflata in calea Vacaresti, bucurestenii puteau sa se dea in "dulapuri", sa vada tot felul de minunatii: comedianti care mancau foc ori scoteau din gura tot felul de panglici si cutite, serpi impaiati, calusei cu paiate. De la aceste balciuri nelipsiti erau bragagii, limonagii, tigancile cu "floricele", precum si multi alti comercianti ambulanti.


Pastele era asteptat de mai toti tinerii bucuresteni pentru foarte multe lucruri, dar mai ales pentru aceste "dulapuri". "Dulapul" era o constructie din lemn cu mai multe leagane fixate pe acelasi schelet si care se invartea in cerc, servind ca mijloc de distractie. Erau "dulapuri" mici cu patru polite, dar si cu sase sau opt, care aveau mai multa clientela. Majoritatea erau insa cu sase. In a doua jumatate a secolului al XlX-lea, cele mai cautate "dulapuri", erau cele din capul strazii Dudesti, precum si cel din soseaua Stefan cel Mare. Se spunea insa ca "dulapul" de la Radu Voda le intrecea pe toate celelalte.

In prima zi de luni, inainte de sambata de dinaintea Rusaliilor (sambata mortilor) incepea Targul Mosilor, targ specific Bucurestilor. Nu se stie cand a luat nastere, caci in documente apare destul de tarziu - spre sfarsitul secolului al XVIII-lea - fiind legat de stravechiul obicei de a se pomeni mortii in sambata dinaintea Rusaliilor.

Targul Mosilor se tinea pe locul fostului Targ de Afara - pe care dezvoltarea orasului il tot silise la mutari consecutive - si al halelor de la Oborul de astazi, iar drumul pana acolo era cunoscut sub numele de Podul Targului de Afara.

Chiar daca la inceput "Mosii" n-au fost decat o sarbatoare de pomenire a mortilor, cu timpul el s-a suprapus Targului din Afara, caruia a facut sa i se uite numele, pastrandu-i insa nealterat specificul de targ, unde se adunau o multime de oameni, sateni ori oraseni, pentru a vinde ori cumpara diverse marfuri si animale.


Produsele oferite spre vanzare ori spre schimb erau de o mare diversitate: donite, strachini, blide, linguri, ulcioare, jucarii, rogojini, albii, haine, peste de tot soiul, grau, malai, fructe, turta dulce si cate si mai cate alte obiecte si alimente necesare pentru pomeni, dar si pentru gospodarii si gospodari.

Intrat in traditia bucurestenilor si in obisnuinta negustorilor si producatorilor, Targul Mosilor, sau mai degraba "Mosii" cum ii spuneau scurt, atat bucurestenii, cat si provincialii, si-a continuat existenta si pana in secolul al XX-lea.

Deschis in fiecare an, in a doua parte a lunii mai, targul tinea oficial o luna. Neoficial insa, ramanea deschis mult mai mult timp. Si ce putea face bucuresteanul in zilele lungi si calduroase ale verii decat sa se duca singur sau cu familia la "Mosi"!?

De cum intra pe poarta, noul venit, era intampinat de un vartej de lume alergand incolo si-ncoace pe tot intinsul targului, curioasa, vesela si mai ales dornica de a se distra. La intrare erau asezate pe amandoua partile pravalii cu turta dulce si racoritoare. Apoi incepeau rotile norocului, panoramele, fotografii, magazinele de tot felul si restaurantele. Fotografii "la minut" faceau poze, daca nu chiar intr-un minut, intr-un sfert de ora, sigur. Apoi erau panoramele: spectacole de balci cu scamatorii, acrobatii, expozitii de animale exotice, unde nelipsita era femeia cu barba si mai ales Marioara si Vasilache, cele doua papusi ce faceau deliciul spectatorilor.


Urma "Zidul Mortii", un butoi urias in care isi facea numarul un motociclist, conducand in mare viteza si in cerc, spre admiratia si spaima privitorilor. Veneau apoi micile tramvaie electrice, ce puteau fi conduse de oricine, fara spaima de accident, precum si "Gadilici"- o platforma mare si rotunda cu banci pe ea, care se invartea intr-una, creand o senzatie de ameteala. Bucuria copiilor erau "Caluseii", mici cai din lemn pe care copii incalecau cu sprijinul parintilor, rotindu-se in chiote de placere, pana ameteau.

Dar la "Mosi", toti erau copii. Peste tot, in fata unei panorame sau invartind roata norocului, oameni in toata firea isi pierdeau sobrietatea dintotdeauna si reveneau la varsta inocentei, razand din toata inima si bucurandu-se de orice fleac. Apoi, cu bratele incarcate de nimicuri si cu familia dupa ei, obositi de cate vazusera, intrau in cate un restaurant sa bea o bere, iar celor mici sa le cumpere cate-o felie de turta dulce.

Dar Mosii nu insemnau numai distractie. Marfuri din abundenta si de o mare diversitate isi asteptau cumparatorii, la fel ca altadata. Oale, donite, jucarii, strachini, albii, grau, porumb, ceara, rogojini, lumanari, turta dulce, haine, incaltaminte, limonada, braga, cruci de piatra sau de lemn, cate si mai cate lucruri, se vindeau si se cumparau in Targul Mosilor. Tot acolo se legau prietenii, se puneau la cale logodne si nunti, se incheiau tranzactii profitabile, toate prilej de veselie si de joc, in acordurile strunelor lautaresti. Si iarasi timpul trecea repede si Craciunul isi facea din nou simtita prezenta in casa bucuresteanului.

Lelia Zamani

Sursa : http://www.crestinortodox.ro/religie/traditii-obiceiuri-vechiul-bucuresti-97465.html


19. Trecutul in fotografii - Oct 27, 2016 7:04:00 PM

 Bucuresti - Baneasa, 1940
 Bucuresti - Libraria Buchholz de pe Calea Victoriei, 1941
 Bucuresti - Calea Grivitei intre Str. Buzesti si Str. Polizu, 1976
 Bucuresti, Dec. 1979
 Bucuresti, Dec. 1979. Masina din spatele troleibuzului este un Trabant
 Bucuresti - CEC, vedere dinspre Centrul Istoric, Dec. 1979
 Bucuresti - Universitatea si Piata Universitatii, Dec. 1979
 Bucuresti - Anii 1980. Antidot la uitare.
 Bucuresti, 1937
 Bucuresti - Piata Bratianu si Universitatea, 1940
 Bucuresti - Zona Universitatii, 1940
 Bucuresti - Bd. Take Ionescu, 1941
 Bucuresti - Blocul Dunarea si Biserica Enei, 1942

1941
Bucuresti - Casa Paucescu, 1971. Imediat in dreapta este cladirea fostului CC al PCR, dar nu se vede in imagine.
Sursa : http://forum.romanian-portal.com/threads/16502-Trecutul-in-fotografii/page20

20. Cabaret, teatru, cinema în vechiul Bucureşti - Oct 27, 2016 6:45:00 PM

În vremea lui Vodă Mavrogheni o trupă italiană de teatru s-a aventurat pentru prima oară prin îndepărtata Valahie şi în bizarul Bucureşti. Evident că au jucat scenetele într-un teatru improvizat, dar fără autorizaţie căci Mavrogheni nici nu a vrut să audă de aşa născocire. S-a întâmplat în anul 1784.

În acelaşi timp, la nunta unui boier, s-a dansat pentru prima dată menuetul şi cadrilul.
Peste mai mult de 15 ani, în 1797, după vizita primului consul al Franţei republicane la Vodă Hangerli, o trupă de comedieni francezi a obţinut prima autorizaţie de a organiza spectacole la Bucureşti. Tot atunci, uliţa işlicarilor a fost numită "uliţa franţuzească" în onoarea prieteniei cu "noua" Franţă.
În anul anul 1816, domniţa Ralu Caragea, la trei ani după marea ciumă, improvizează la palatul domnesc câteva reprezentaţii teatrale în limba greacă, între care "Orestia", "Daphnis şi Chloe". Actorii erau tinerii greci de la Şcoala de la Schitu Măgureanu. Este anul în care se desfăşoară cel dintîi bal mascat din Bucureşti,amintit în documente. Însă domniţa Ralu nu se opreşte aici şi amenajează o sală de teatru pe Podul Mogoşoaiei. La 8 septembrie 1818 se joacă aici prima reprezentaţie cu piesa "Italiana din Alger" după opera lui Rossini. Teatrul a fost foarte activ între anii 1818 şi 1820. Este distrus de un incendiu în anul 1825. S-a aflat la actuala intersecţie dintre Calea Victoriei şi strada general Berthelot.

În spatele bisericii Sărindar, către strada Brezoianu pe proprietatea familei Slătineanu, s-a aflat la 1812 prima dioramă din Bucureşti. În acest loc, în anul 1828, fostul bucătar italian al domnitorului Grigore Ghica, Ieronimo Momolo, a amenajat o sală de teatru din paiantă căptuşită cu scânduri. Acest teatru a fost numit după anul 1852 "Teatrul Vechi" sau "Teatrul Mic" pentru a-l deosebi de Teatrul Mare.

La "Teatrul Momolo" au jucat foarte multe trupe: Matei Millo la 1850; trupa condusă de Teodor Müller a jucat peste 60 de spectacole, ea având recuzită proprie dar şi orchestră dirijată de Ioan Wachmann. La teatrul Momolo a debutat Constantin Caragiale, primul director al Teatrului Naţional.
Peste puţin timp apare şi sala de bal şi spectacole de teatru "Bossel" la etajul unui vechi han cumpărat la 1839 de sasul F.Bossel. El a deschis la etaj o sală de bal şi pentru reprezentaţii teatrale. Aici a fost premiera piesei "Coana Chiriţa" jucată de trupa lui Matei Millo în anul 1850. Etajul a fost mistuit de flăcări în anul 1863 iar pe locul sălii "Bossel" a fost ridicat în anul 1913 palatul Societăţii "Imobiliara", numit după 1949, "blocul Bijuteria".

În vara anului 1843 Gheorghe Bibescu a aprobat planurile primului teatru modern, proiectat de arhitectul vienezul Heft. Teatrul Mare, devenit "Naţional" după anul 1878, a fost terminat nouă ani mai târziu de la aprobarea planurilor fiind inaugurat de Barbu Ştirbey la 31 decembrie 1852, când s-a jucat piesa "Zoe sau Amor românesc".

Ne mutăm lângă Univeristate. Aici a fost una dintre grădinile de vară cu foarte multe stagiuni teatrale. Pe locul Facultăţii de Litere şi al corpului nou al Universităţii "Ion Mincu" a existat, între 1860 şi 1920, grădina "Raşca", amenajată de cehul Hrtschka. După 1880 aici a orchestrat dirijorul Ludowic Wiest şi a fost premiera piesei "O noapte furtunoasă". Au jucat pe scena grădinii "Raşca", între alţii, Aristizza Romanescu, Nicolae Leonard, Ştefan Iulian şi Grigore Manolescu.

Naşterea cinematografului public s-a petrecut tot pe Calea Victoriei. În piaţa teatrului s-a aflat redacţia ziarului "L’indepéndance Roumaine". Aici a fost amenajat primul cinematograf "Lumiére" organizat de francezul André Forése. S-a întâmplat la 26 mai 1896. La 8 iunie 1897 cinematograful "Lumiére" a oferit publicului prima peliculă de ştiri. În anul 1898, în sala "Teatrului Naţional" a fost difuzat primul film cinematografic. Iar în anul 1908 au fost realizate cu succes primele proiecţii cinematografice în aer liber, pe acoperişul "Casei Török. Au fost scenete simple, comice. Cel dintîi cinematograf în sensul adevărat al cuvântului este amenajat într-un imobil aflat pe blv. I.C.Brătianu colţ cu strada Doameni. Acest prim cinematograf s-a numit "Volta". În anii 1920 şi-a schimbat numele în "13 Septembrie" iar mai târziu în "Doina".

Bulevardul Regina Elizabeta "tăiat" iniţial pâna la Piaţa Kogălniceanu, între anii 1870 şi 1872, a fost pentru început bulevardul dedicat promenadei deoarece deschidea un acces modern către parcul Cişmigiul şi întinsele grădini care-i urmau, Belvedere şi Procopoaiei. Foarte curând, în mai puţin de douăzeci de ani, aici vor fi aduse noi tipuri de distracţii, care vor atrage pe foarte mulţi doritori de senzaţii "tari".
Între timp mulţi investitori s-au orientat către noul bulevard "Regina Elizabeta". În anul 1912 a fost deschis primul cinematograf de aici, şi al doilea din Bucureşti, "Capitol". Palatul Eforiei de vis-a-vis a găzduit multe spectacole de varieteu şi proiecţii cinematografice în sălile sale de la parter. La începutul anilor 1920 sala de cinema şi aceea de teatru a Palatului Cercului Militar erau închiriate de trupe private. În spatele lui, în afara cabaretului "Alhambra" apărut în anul 1915, s-au mai aflat teatrele de variateu "Femina" şi "Maxim" dar si cabaretele "Pigalls" şi "Moulin Rouge".. Pe strada Sărindar(azi Constantin Mille) se afla barul-cafenea "Alhambra". "Această cafenea care nu are nici tradiţie, aşa s'a inaugurat şi aşa continuă să fie: interlopă şi infectă. Aci se adună aşa numiţii artişti şi artiste ale varieteului "Alhambra" spre a se "recrea". Aci se pun la cale contractele de angajament ale artistelor, contracte alcătuite de patron în aşa fel, că artistele sunt şi rămân la discreţia lui"(M.Socianu, Tainele Capitalei, 1919).

Cabaretele "Alhambra", "Moulin Rouge" sau varieteul "Salata", apoi teatrele de vară "Iunion", "Oteteleşanu" sau "Blanduzia" jupânului Stavri, grădinile "Raşca", "Belvedere" sau "Heliade", cinematografele "Select", "Trianon" sau "Lux", multe dintre ele cu săli de biliard şi popice dar mai ales programe de divertisment care animau viaţa nocturnă a orăşenilor de oriunde ar fi fost ei dar care au ales să vină la Bucureşti.
Divertismentul nocturn ca prelungire şi variaţie a diurnului, mai riguros cu moravurile şi mai intolerant cu deviaţiile ludicului, explodat după primul război mondial, chiar din anii foarte tulburi 1917-1919.
Cabaretele deveniseră cuiburi de spionaj internaţional şi mijloc de racolare a fetelor frumoase, care sub masca unui spectacol de varieteu aveau şi alte misiuni de care vechea Românie s-a folosit până dincolo de anii 1940.

Dincolo de acest aspect, divertismentul a însemnat şi cultură veritabilă dacă este să amintim aici compania teatrului "Cărăbuş" înfiinţat de Constantin Tănase tot după marele război.


Bucureştiul de azi a pierdut cultura veritabilă a cabaterului de calitate, a teatrului de varieteu moşit de numeroasele grădini de vară, vechi de o sută de ani déja în anii interbelicului. Divertismentul s-a furişat după 1947 în sălile de teatru, uşor de manevrat ideologic iar apoi, cinematograful, adevărat mijloc de re-formatare ideologico-culturală a noilor generaţii de după 1950. Este vorba de controlul absolute şi cenzurat al filmelor şi stectacoleor, care s-au derulat timp de 50 de ani, în opoziţie cu libertatea de expresie şi de marketing a divertismentului, foarte apreciată de impresarii noştrii interbelici şi antebelici.
Sursa : http://www.festivalcaragiale.ro/arhiva/festival_caragiale/bucurestii_4.html#prettyPhoto

21. Faţa murdară a capitalei- cât de des se spălau bucureştenii din Vechiul Regat - Oct 27, 2016 4:58:00 PM


La începutul secolului XIX, Bucureştiul era oraşul ignoranţei, al toleranţei faţă de murdărie şi boli şi al lipsei de informare şi educare cu privire la igienă. Cu străzi înguste, denivelate şi lipsite de pavaj, fără sistem de canalizare şi apă potabilă şi fără un sistem de salubrizare, capitala ţării le asigura locuitorilor îmbolnăvirea neîntârziată.

Una dintre cele mai mari probleme ale Bucureştiului din acel timp a fost lipsa apei. În anii 1800, populaţia din capitală se putea alimenta cu apă doar din trei „vaduri” localizate de-a lungul cursului Dâmboviţei.

Abia în 1848, Gheorghe Bibescu Vodă decide să implementeze un proiect creat de in

Inginerul francez Marsillon care presupunea transportarea apei prin conducte spre aproximativ 50 de fântâni din oraş. Totuşi, din cauza fondurilor reduse, numărul fântânilor a fost redus la 20, toate fiind localizate pe Podul Mogoşoaiei (azi Calea Victoriei), urmând ca ulterior, odată cu înaintarea în timp, numărul lor să se extindă.


Astfel, potrivit lui George Costescu (Bucureştii Vechiului Regat, 1944 ), în 1879, existau aproximativ 10 kilometri de conducte care alimentau 190 de gospodării, 260 de guri de apă pentru stropit şi situaţii de incendii şi 40 de bazine/fântâni decorative.

În ceea ce priveşte canalizarea, în 1865, s-a votat un proiect de lege pentru adâncirea cursului Dâmboviţei astfel încât să poată fi creată infrastructura necesară. Totuşi, lucrările nu au demarat decât după câţiva ani, în 1871.

Cum se descurcau bucureştenii în aceste condiţii?

Ei bine, familiile „mai avute” îşi instalau cişmele cu pompă care scoteau apa din izvoare subterane. Desigur, calitatea acestei ape era adesea pusă la îndoială însă oamenii apelau mereu la preoţi pentru sfinţirea ei, considerând că astfel Dumnezeu o va curăţi. Totuşi, nu trebuie să ne imaginăm că numărul acestor surse de apă era crescut sau suficient. Cea mai mare parte a populaţiei, oamenii săraci, foloseau apa din comerţ. Da, în secolul XIX, în Bucureşti, se făcea negoţ cu apă. Sacagii (persoane care transportau apa cu sacaua în scop comercial) procurau apă localnicilor care se plângeau de gustul de rugină al apei pe care au şi botezat-o „apă feruginoasă”. Aşadar, apa „trebuia să fie mai întâi bătută cu făcăleţul şi cu puţină piatră-acră (alaun) spre a fi limpezită”.

Pentru că apa era mult prea scumpă pentru majoritatea familiilor, nimeni nu pierdea ocazia de a aduna în butoaie apă de ploaie pe care ulterior să o folosească pentru spălat.

În ceea ce priveşte utilizarea apei pentru menţinerea igienei corporale, fiecare se descurca în funcţie de ingeniozitatea de care dădea dovadă. Foarte puţini bucureşteni obişnuiau să folosească băile publice. Parţial, acest lucru se datora probabil faptului că bucureştenii erau pudici sau poate din cauză că aici baia era contra cost. În realitate, bucureştenii şi în general românii nu obişnuiau să îmbăieze întregul corp decât în anumite zile din an cum ar fi ajunul marilor sărbători, după mari petreceri, atunci când făceau „curăţenie generală” în casă şi curte şi în ziua de Sf. Toader când în apa de spălat se fierbeau rădăcini de „Iarbă mare” (Inula helenium). Totuşi, nici în astfel de ocazii oamenii nu optau pentru băile publice. Mai curând, bucureştenii preferau scăldatul în cădiţe mici de tinichea sau în albii de lemn în care, nu de puţine ori puneau apa de ploaie. În timpul verii, unii locuitori mai inventivi îşi permiteau confortul de a face duş într-o „cabină improvizată” în spatele casei care era construită din rogojină şi sârmă. Deasupra cabinei se atârna o stropitoare legată cu o sfoară astfel încât atunci când era trasă sfoara, apa din recipient să se scurgă. De astfel de instalaţii se bucurau, uneori, nu numai membri unei familii ci şi vecinii mai puţin avuţi. Poate tocmai de aceea, timp de câteva sute de ani începând cu 1070, în Bucureşti existau doar 4 băi publice.


Despre faptul că românii din Vechiul Regat nu obişnuiau să facă baie decât în cazuri foarte rare nota şi dr. I. Felix ( în Istoria igienei în România, Partea I) care susţine că ţăranul făcea „baie generală” (pe tot corpul) doar dacă vara trecea pe lângă satul lui o apă curgătoare, în timp ce la oraş se prefera scăldatul parţial în putini.


În zilele toride de vară, când „lumea bună” pleca la ţară sau la staţiunile balneare pentru a se răcori, cei rămaşi în oraş profitau de cele câteva surse de apă pentru a se realaxa. Principala atracţie era Dâmboviţa unde toată lumea, cu mic cu mare, se scălda de cu zori până-n seară. În apă, doamnele intrau purtând pe dânsele cămăşile de zi, în timp ce domnilor li se permitea să se scalde în costumul lui Adam. Alte locuri similare erau lacurile: Herăstrăul, Floreasca, Tei etc.

Totuşi, nu trebuie să credem că oamenii din „pătura superioară” care erau „prinşi de căldură” în oraş nu erau tentaţi de un astfel de mijloc de relaxare. G. Costescu mărturiseşte că pe înserat chiar şi elita bucureşteană se îndrepta spre Dâmboviţa purtând la subţioară săpunuri înfăşurate în ştergare.

În aceste condiţii, nu surprinde pe nimeni faptul că la acea vreme se înregistrau numeroase cazuri de îmbolnăviri şi epidemii care îi bântuiau nu numai pe bucureşteni, ci pe toti locuitorii ţării ale căror obiceiuri legate de igienă erau precare sau chiar inexistente.

Despre nenumăratele epidemii care apăreau în România secolului al XIX-lea a scris şi Liliana Andreea Vasile în cartea sa „Să nu audă lumea. Familia românească în Vechiul Regat”. Citându-l pe V. Bianu (Igiena oraşului Bucureşti, 1881), autoarea notează câteva dintre principalele boli care făceau ravagii în capitală:

- Tifosul exantematic (transmis de păduchi) apărea des la marginea oraşului unde mizeria atingea limite maxime. Astfel, în Bucureşti (mai ales în închisoarea Văcăreşti) apăreau anual extrem de multe cazuri, după cum urmează: în 1869 - 244 morţi, în 1872 - 42 de decese, 1876 - 51 de decese, 1877 - 64 de decese, 1878 - 250 de morţi (numărul mare este explicat de război), 1880 - 24 decese.

- Epidemiile de febră tifoidă erau produse prin apa contaminată, iar Bucureştiul a avut mult de suferit din această cauză. Mai exact, se pare că în 1868 au fost înregistrate 324 de cazuri, în 1878 - 810 cazuri, în 1880 - 252 cazuri, în timp ce în 1898 s-au înregistrat, potrivit lui I. Felix, 417 decese.

Numărul mare de cazuri de febră tifoidă nu ar trebui să ne uimească mai ales dacă citim întâmplarea relatată de Liliana Vasile legată, ce-i drept, de locuitorii unui sat, dar care ar putea expune foarte bine şi relaţia şi încrederea pe care o aveau orăşenii în raport cu medicul. Autoarea notează că într-un sat afectat de febră tifoidă se descoperă un câine mort într-o fântână publică. Medicul satului îi sfătuieşte pe loclnici să dezinfecteze sau chiar să astupe fântâna, însă oamenii preferă să îşi lase vieţile în soarta divinităţii, cheamând preotul să sfinţească fântâna.

-Holera apărea şi ea din cauza igienei precare, atât a celei personale, cât şi a celei publice. Din cauza problemelor legate de igienă, în 1866, Bucureştiul s-a confruntat cu o epidemie de holeră. Au fost atunci 249 de bolnavi dintre care 66 nu au supravieţuit.

-Dizenteria ocupă şi ea un loc important pe această listă, căci în 1868 a cauzat 145 de morţi în capitală, continuând să lase victime şi în următoarele decenii.

- Paludismul (boala parazită) s-a numărat şi el printre bolile des întâlnite în Bucureşti cauzând în 1869, 516 decese.

Alte boli care şi-au lăsat amprenta ucigând nenumăraţi bucureşteni au fost ftizia pulmonară, febrele eruptive contagioase, angina diferică (în 1870 a provocat 1164 de decese) şi bolile cu transmitere sexuală, dintre care cel mai des întâlnit era sifilisul (în 1895 afectase 9880 români). Cu privire la sifilis, în „Călători străini despre Ţările Române”, volumul VI, găsim o însemnare a francezului Joseph Caillat: „Spitalele sunt populate numai de către sifilitici, printre care se afla şi numeroşi preoţi.”


Cea mai bună metodă prin care ne-am putea da seama cum arăta Bucureştiul de secol XIX este să vedem mai departe declaraţia călătorului român poposit aici în acea perioadă.

„Bolile venerice sunt foarte frecvente în aceste regiuni şi sunt numite boli lumeşti [...] Chiar din primele mele zile la Bucureşti am fost chemat într -o casă, unde o tânără doamnă mi-a spus de faţa cu doua domnişoare, surorile ei şi mai multi boieri că m-a chemat pentru a mă consulta în privinţa unei scurgeri pe care o ţigancă i-a dat-o fiului său. Am crezut că am înţeles prost şi am cerut sa vad bolnavii. Copilul avea cinci ani, iar ţiganca opt; şi unul şi celalalt avea o blenoragie clasica [...] Am citat acest exemplu pentru a arata frecvenţa bolilor şi relaxarea cu care se vorbeşte despre ele”,  nota Joseph Caillat în 1854.

 „Puţine capitale din Europa au atâtea echipaje de trasură ca Bucureştiul, unde luxul acestora nu este întrecut decât de cel al toaletelor şi de lipsa de igiena. Este un oraş plin de praf şi noroi situat pe un sol jos şi mlăştinos [...] Cunosc mai mulţi boieri care au nu mai puţin de 20 de cai, proprietăţi la porţile oraşului, servitori numeroşi, care nu au ce face, şi care nu se gândesc să folosească ca îngrăşământ paiele şi gunoiul din grajduri sau cel puţin să-l ducă înafara gospodăriilor. Obiceiul de a îngropa morţii in jurul bisericilor, în gropi nu foarte adânci, face ca în timpul verii să fie răspândite miasme periculoase. În fine, descompunerea gunoaielor de orice fel, abandonate pe străzi şi mirosurile degajate de mlaştinile din interiorul său, fac din Bucureşti unul dintre cele mai insalubre şi nesănătoase oraşe din lume”, a mai adăugat Caillat.

Din fericire, în 1874 (adică destul de târziu comparativ cu restul Europei) a apărut prima lege sanitară din România care viza formarea şi organizarea sistemului sanitar, dar a cărei implementare s-a realizat greoi, de-a lungul unei perioade de timp întinse. Astfel, spre începutul secolului XX populaţia începe să înţeleagă importanţa igienei personale şi să deprindă obiceiul de a merge la consultaţii medicale.

Sursa : http://www.descopera.ro/cultura/10962168-fata-murdara-a-capitalei-cat-de-des-se-spalau-bucurestenii-din-vechiul-regat



22. Bucurestiul de alta data (2) - Oct 27, 2016 11:49:00 AM

 Bulevardul Carol, Piaţa Rosetti
 Bulevardul I. Brătianu
 Bulevardul I. Brătianu
 Ministerul Domeniilor
 Piaţa Senatului
 Podul Izvor
 Universitatea
Calea Griviţei
http://www1.pmb.ro/pmb/bucuresti/poze_meniu/poze_vechi2.html

23. Casa Doina - Oct 26, 2016 3:28:00 PM



 Unul dintre întemeietorii stilului arhitectural românesc de la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX, Ion Mincu, ne-a lăsat o valoroasă operă: Bufetul de la Şosea, actuala Casă Doina. Lucrarea este una din cele mai fericite inspiraţii ale maestrului, evocând, prin silueta, înfăţişarea şi amănuntele ei, patriarhala casă boierească, înveselită de farmecul casei ţărăneşti. Bufetul de la Şosea a fost proiectat ca pavilion pentru expoziţia de la Paris din 1890, dar a rămas nerealizat din lipsă de fonduri. Din acest motiv lucrarea s-a construit la Bucureşti în 1892, rămânînd în patrimoniul monumentelor de arhitectură. La partea superioară, monumentul are aplicată o friză ornamentală din ceramică viu colorată în care predomină nuanţe de verde-azuriu. În brâul ceramic sunt prezente casete distincte, în interiorul cărora stau înscrise denumiri de podgorii româneşti tradiţionale.

 Această bijuterie arhitectonică, în cursul anului 2000, a trecut printr-un amplu proces de restaurare. Sub directa îndrumare a celor mai de seamă specialişti din domeniul monumentelor de arhitectură, s-a urmărit să se redea întregului edificiu măreţia şi splendoarea originală, pe care însă şi-au pus amprenta 110 ani de istorie, nu de puţine ori zbuciumată.

A fost construită în 1892 şi din iniţiativa lui Petre P. Carp, atunci ministru al lucrărilor publice, a fost dată în folosinţă ca restaurant. În anii ce au urmat, clădirea a fost extinsă adăugându-i-se elemente în spiritul concepţiei originale. Din anul 2003 construcţia găzduieşte un luxos restaurant, Restaurantul Doina. Construcţia este clasată ca monument de arhitectură.

 Sursa de inspiraţie a arhitectului în realizarea construcţiei sunt casele româneşti cu pridvor şi scară interioară, scara fiind protejată de o poală lăsată a acoperişului.

 Având o volumetrie energică şi puternic articulată, casa este formată din două volume diferite, asemenea caselor din zona de deal a României, primul format din subsol, parter şi etaj, iar al doilea format doar din parter. Elementul dominant al casei este foişorul format din arce în acoladă frântă, sprijinite pe coloane din lemn cioplit. Timpanul arcelor este modelat cu elemente de ceramică multicoloră, o decoraţie florală în relief, specifică epocii brâncoveneşti. Deasupra antablamentului, format din faianţă colorată, o friză cu însemne de podgorii şi o cornişă decorată cu arce şi frunze, toate acestea inspirate din arhitectura clasică şi brâncovenească, a fost amplasată o streaşină proeminentă.

Linia originală a construcţiei care imprimă casei vigoare şi vervă este rezultată din jocul de volume şi de acoperişuri, brâie, butoni smălţuiţi, reuşind prin acestea să reediteze arhitectura populară românească.La construirea sau folosit materiale precum :căramida, diverse tencuieli, decoraţii din ceramică smalţuită multicoloră, lemn, ţiglă smălţuită, iar ca tehnici de zidărie s-au folosit planşee şi şarpante din lemn, zidărie portantă, stâlpi din lemn.






Sursa : http://monumenteistoricedinromania.blogspot.ro/2010/02/casa-doina.html


24. Povestea-nestiuta-a-lui-magheru-bulevardul-haiducului-ajuns-general - Oct 26, 2016 3:12:00 PM


POVEȘTILE STRĂZILOR DIN BUCUREȘTI În acel început de aprilie al anului 1804, în zorii altui secol, când îl aducea pe lume pe cel de-al doilea băiat al familiei, și-i dădea numele Gheorghe, într-un sătuc din Gorj, numit Bârzeiu de Gilort, preoteasa Bălașa nici nu visa că peste 200 de ani, în capitala României, numele familiei ei va fi în fiecare zi pe buzele a zeci, sute, mii de oameni.
Din căsuța parohială a familiei preotului Ion, în care a adus pe lume opt copii, nu avea cum să-și imagineze că istoria României se va lega strâns de unul dintre fiii ei și că acesta, azi uitat și pierdut în negura timpului, va da numele poate celui mai circulat bulevard al Bucureștiului de la începutul secolui 21.
În ziua aceea rece de 8 aprilie, într-o cămăruță austeră din curtea bisericii, într-o familie cu rădăcini bine înfipte în istorie, ale cărei urme pot fi găsite încă din vremea domniei lui Constantin Brâncoveanu, Gheorghe Magheru se năștea ca cel de-al doilea fiu al lui Ion și al Bălașei. Lui i-au urmat șase surori: Zamfira, Ilinca, Bălașa, Smaranda, Maria și Stana.
Așadar, o casă mică, în care greutățile au apărut foarte devreme, pentru că tatăl lor, popa Ion, moare de tânăr, lăsându-și soția să crească singură opt copii, ultima dintre fetițe fiind foarte mică la momentul morții tatălui. De altfel, și Gheorghe avea atunci doar câțiva ani, dar era deja matur… Încă înainte ca asupra lor să cadă durerea morții tatălui, băiețelul Gheorghe a trebuit să plece cu familia în pribegie, căci într-un august torid din primii ani ai copilăriei lui, turcii, sub comanda lui aga Bechir, au prădat Oltenia, incendiind și satul Bârzeiu de Gilort. Însă turcii au fost apoi prinși și omorâți de haiduci, printre ei aflându-se chiar tatăl și fratele lui mai mare.


La nici 16 ani, intrat în ceata de haiduci în care era și fratele lui, tânărul Gheorghe Magheru deja devine vestit atunci când luptă împotriva turcilor, iar la nici 20 de ani, în 1821, ajunge comandant militar în oastea lui Tudor Vladimirescu, căruia i se alătură cu grupul lui de panduri. Cam tot pe-atunci, pe la vârsta de 19 ani, familia i-a hotărât căsătoria cu Ancuța, fiica clucerului Hagi Gheorghe Pleșoian, cea care i-a fost prima soție. Cât de multă iubire a existat între ei e o altă poveste…
Ceva mai târziu, peste câțiva ani, în timpul războiului turco-prusac, același Gheorghe Magheru primește rangul de căpitan de panduri pentru fapte extraordinare de vitejie și e decorat de țarul Rusiei cu Ordinul Sf. Ana în grad de cavaler, primind o sabie de onoare. Dar, deși contribuția lui în timpul bătăliei de la Șișești a fost esențială, el salvând, se pare, orașele Târgu Jiu și Craiova, pentru tânărul Gheorghe începea atunci un conflict care nu se va stinge până la moarte și avea să-l țină departe de armată până la 1848, cu Ion Solomon, un alt căpitan de panduri.
Episodul nu este întâmplător în biografia lui, pentru că Magheru a ieșit din armata română ca să nu fie sub ordinele lui Solomon. Conflictul se va reaprinde, ca într-un roman de aventuri, la 1848, când cei doi se vor afla pe poziții diferite: Gheorghe Magheru va fi unul dintre stâlpii revoluţiei, în timp ce Ion Solomon va fi unul din conducătorii contrarevoluţiei.
Destinul zbuciumat avea să-l poarte apoi pe Gheorghe Magheru spre cele mai importante momente din istoria României, concentrate în acea perioadă, devenind ministru de finanțe în cabinetul revoluționar din Țara Românească în anul 1848, apoi, temporar, comandant general al trupelor revoluționare din Țara Românească.

Haiduc cunoscut din zona Băileștiului, cu o viață mai ceva ca a lui Robin Hood, Gheorghe Magheru a străbătut treptele puterii una câte una, mergând de pe drumurile codrilor, până în cămările de taină ale Revoluției de la 1848, devenind unul dintre principalii susținători ai lui Avram Iancu. Alături de Nicolae Bălcescu, Ion Ghica și Christian Tell, care conspira împotriva prințului Bibescu, a intrat în Societatea secretă masonă Frăția. Adunarea de la Islaz, din iunie 1848, care a însemnat începutul Revoluţiei, s-a ţinut în judeţul Romanaţi, la acel moment sub conducerea lui.

1848 nu este un an zbuciumat numai în această parte a lumii. După ce a luat parte împreună cu Bălcescu la formarea guvernului revoluționar, înlăturat apoi de la putere, Gheorghe Magheru nu a renunțat la luptă, refuzând înfrângerea și declarând cu emfază: „Eu, fraților, sunt român și, ca român, mă simt ferice de a muri pentru țara mea”. Acesta este și anul celei de-a doua căsătorii, când a legitimat legătura cu Maria Caramalău, o legătură romantică, în vreme de război, într-un București în care tinerii revoluționari iubeau ca în romanele franțuzești…
În luna octombrie Magheru s-a refugiat în Transilvania, iar de acolo la Trieste și în cele din urmă la Viena, de unde a continuat să susțină cauza revoluționară și unirea principatelor. S-a întors Țara Românească în august 1857, iar în decembrie a fost ales deputat de Gorj în adunarea ad-hoc de la București. Apoi a făcut parte din Adunarea Electivă care l-a ales ca domn pe A.I. Cuza, la 24 ianuarie 1859, dar și-a continuat activitatea politică și după abdicarea lui Cuza. Pe 23 martie 1880, a murit la București, într-o zi de primăvară care semăna cu cea în care venise pe lume în urmă cu opt decenii, în încăperea aceea de la fereastra căreia se vedeau biserica și turlele ei.


La aproape șaptezeci de ani de la dispariția lui, în 1948, într-o Românie intrată deja sub o altă zodie, într-un București în care farmecul Micului Paris începea să apună, unul dintre cele mai importante bulevarde construite la începutul secolului 20, ca să dubleze Calea Victoriei, și care a purtat inițial numele lui Take Ionescu, avea să fie redenumit cu numele lui. De la Piața Romană și până la intersecția cu strada C.A. Rosetti, bulevardul devenit cea mai cunoscută arteră modernă a Bucureștiului a primit numele generalului Gheorghe Magheru. Aflată cam pe locul unde se află astăzi gura de metrou de la Piața Romană, statuia lui Take Ionescu a fost distrusă de comuniști, așadar vechile urme au fost șterse și numele lui Magheru a fost lipit peste.
Înapoi în timp… Arhitecți renumiți au construit clădiri importante pe acest bulevard, care astăzi se pregătește să se tranforme într-o fantomă. La acest început de an, cele mai multe dintre ele, cele care au scăpat de-a lungul timpului fie de cutremure – cel din 1977 a fost devastator și necruțător cu istoria locului–, fie de demolările comuniste – cazul Muzeului Anastasie Simu din zona unde se află acum clădirea fostului magazin Eva –, sunt în pericol să se închidă, toate, pentru că prezintă risc seismic ridicat.
Câteva dintre construcțiile însemnate de pe Magheru, borne în timp… Blocul ARO, imobilul care a reprezentat un fel de punct de plecare al modernismului românesc, clădit la sfârșitul anilor ’20 la intersecția dintre Pictor Verona și Magheru, vizavi de Casa lui D.A. Sturdza, care azi găzduiește Librăria Cărturești. Pe lângă apartamente, clădirea avea la bază un cinematograf – Patria –, construit ceva mai târziu, la începutul anilor ’30. De asemenea, hotelul Ambasador și hotelul Lido, amblele proiectate de arhitecți celebri, precum și, „Ciclop”- cel mai mare garaj pe mai multe nivele al timpului, păstrând în el povești și secrete din perioada interbelică, în care automobilul începea să fie la mare modă. Și, nu în ultimul rând, celebra clădire în care se află Teatrul Nottara, construită de inginerul Ciulley, tatăl cunoscutului regizor Liviu Ciulei…
Suprapus peste vechea poveste a bulevardului interbelic Take Ionescu, Bulevardul Magheru și-a început propria poveste într-o lume nouă, în care rochiile de stambă ieftină începeau să ia locul eleganței de altădată, sub noul soare proletar… Comuniștii i-au considerat numele mai potrivit și i-au dat o existență nouă. Astăzi, la începutul unui nou mileniu, numele generalului Magheru este mult mai cunoscut decât povestea vieții lui.






Sursa : http://www.ziarulmetropolis.ro/povestea-nestiuta-a-lui-magheru-bulevardul-haiducului-ajuns-general/



25. Bucurestiul vechi- fotografii - Oct 26, 2016 2:47:00 PM















Sursa : http://ebluemedia.ro/calendare_bucurestiul_vechi_2013.html