Despre mine

Cristina G.

M-am schimbat. Acum cred in multe. Cred că există o putere absolută care lucrează în favoarea noastră. Cred că sunt oameni buni pe lumea asta... un...

Blogs Home » Spiritualitate » Spiritual » Sfaturi de viață

Articole Blog

01. Rugăciunile ne dau speranță iar credința ne-ntărește - Jul 14, 2019 11:03:50 AM

Nu știu tu, dar eu mă rog în fiecare zi.
Nu o zic ca să demonstrez că-s credincioasă, nu sunt mare bisericoasă, dar nu intru-n detalii despre asta. Altul este scopul acestor înșiruiri de gânduri.

N-am să scriu despre Dumnezeu, nu.
Nu, pentru că nu sunt persoana potrivită.
Am să scriu despre rugăciuni. Mai concret, despre rugăciunile pe care le murmurăm în clipe de disperare (în particular, dar nu numai).

Rugăciunile ne dau speranță iar credința ne-ntărește Cristina G.Fotografie de pe PixabayNu fac rugăciuni clasice sau lungi. Nici pe departe. De regulă, îi mulțumesc Domnului, cerului sau universului, după caz, pentru ziua care a trecut sau cea care începe. Îi mulțumesc pentru că am unde face un duș, am ce mânca și bea și am un acoperiș deasupra capului.
Acestea sunt cele mai importante lucruri pentru mine, în afară de sănătate, clar.

Asta faci și tu, nu? 
Gratitudinea ne face să fim mai pozitivi și, nu o să crezi, mai buni. 
Poate noi considerăm că un duș, un pat și o masă caldă sunt lucruri pe care ar trebui să le avem toți, la orice oră și-n orice parte a lumii ne-am afla. Este strictul necesar și poate minimul pe care-l merităm.
Și-așa și este.
Totuși, nu toți le avem, chiar dacă muncim pentru ele.

Mulți dintre oameni s-au obișnuit atât de mult cu aceste lucruri, încât nu le mai dau valoare.
„Dare per scontato” zic italienii, „take for granted” zic englezii.
Adică, oamenii (unii, prea mulți) se așteaptă să primească aceste lucruri, indiferent de situație. Iau ca un minim drept ceea ce nu toți au.

Și când o cană cu apă nu are valoare? Când nu suferim de sete. Ți s-a întâmplat vreodată să fii într-o situație deosebit de grea? 
Poate ai aflat că ai o boală, de exemplu.
O boală descrisă de doctori ca incurabilă.
După ce te-ai dus peste tot, într-o zi te-ai trezit poate fără nicio speranță.
Și-atunci la cine te îndrepți? 
Dacă ești credincios, nu aștepți să ajungi la disperare, te rogi tot timpul - dar dacă nu ești, rugăciunea este ultima ta resursă. Dumnezeu este ultima persoană la care te gândești să apelezi.

Dacă nu ai încercat, încearcă cu prima ocazie. Dacă nu pentru tine, pentru cineva drag sau pentru un străin.
Este binele invizibil pe care i-l poți face oricui. Un cadou de neprețuit. Și nu te costă nimic.

Imediat ce te rogi, te simți plin de speranță. Nu trebuie să fii creștin de la naștere, nu trebuie să fii botezat în nicio religie, nu trebuie să mergi la biserică - trebuie doar să te lași purtat de brațele speranței.
Poate boala nu-ți trece, dar parcă te simți mai bine, căci știi că nu ești singur.
Și asta se-ntâmplă chiar dacă nu crezi în Dumnezeu. Dar trebuie să te rogi cu intensitate.

Nu ți s-a întâmplat să te trezești rugându-te înainte de un examen, de un zbor cu avionul sau într-o situație de tensiune? 
Și tu nici măcar nu crezi.

De ce o facem? 
Pentru că, în fundul inimii, unii dintre noi cred. Puțin de tot, dar cred.

Și-apoi, dacă ne rugăm, nu avem nimic de pierdut, dimpotrivă.
Dumnezeu nu râde niciodată de noi.

Și-n altă ordine de idei, mi-am amintit de acei oameni care-și bat joc de credincioși și-i disprețuiesc pentru că în anul 2019 încă mai cred în Dumnezeu.
Îi insultă și-i batjocoresc de parcă ar face cine știe ce crimă.

Și odată era tot așa, numai că atunci îi aruncau în cuștile cu lei.

Dacă tu nu crezi, ce rău îți face ție un om care crede? 
Care este problema ta, în fond? 
Te crezi mai inteligent pentru că nu crezi în cineva care nu a fost văzut niciodată? 
De unde știi tu că există sau nu Dumnezeu? 

Cunosc oameni extraordinari de inteligenți care cred în Dumnezeu - un singur Dumnezeu ce nu are nicio religie. O putere divină.

Eu zic că fiecare dintre noi are dreptul să creadă în Dumnezeu și asta nu ar trebui să fie subiect de discuție și motiv de ceartă între nimeni: deștepți sau proști.

Cel care distruge credința cuiva, nu o face din iubire, o face din ură. 
Unii oameni nu au pe nimeni. Nu au nimic pentru care să trăiască. Nu au un scop fără Dumnezeu și rugăciuni.
Momentul în care ai contrazis cărțile de religie și ai băgat sâmburele necredinței în inima unui astfel de om, l-ai lăsat singur. I-ai luat tot ce avea.
Poate se amăgea, dar nu-ți lua din traistă!
Acel om nu mai are la cine să se-ndrepte, mai ales în clipele de disperare. Și-atunci e pierdut.
Tu, distrugându-i credința, l-ai condamnat la suferință eternă și poate chiar la moarte.
Și pentru ce? 
Să demonstrezi că ești mai deștept? 
Mai deștept decât cine? 
Ce-ai avut de câștigat? 
Nu ai folosit o bombă sau un pistol, dar ai ucis.
Cu ce ești mai deosebit de un oarecare criminal care a înfipt cuțitul în inima unui om care trecea pe stradă? 

Nu religiile, nu credința în Dumnezeu sunt problemele omenirii ce trebuie rezolvate sau eradicate - ci aroganța, superbia, lipsa de empatie, egoismul, ura, invidia, incapacitatea de a distinge între rău și bine sau mai rău, indiferența sau refuzul de a da Cezarului ce-i al Cezarului.

„Nu merg la biserică pentru că preoții sunt hoți, falși etc.” Spun unii.
Sunt doar scuze.
Nu mergi la biserică pentru că nu crezi. Și credința nu se poate impune.
Nu mergi?
Nu mergi!
E treaba ta, dar nu da vina pe preoți.
Tu ești drept? 
Preoții sunt oameni ca și tine, din carne și oase. Da, ar trebui să fie un exemplu, dar dacă nu sunt, nu-l pedepsi pe Dumnezeu. Întrerupând relația cu El, te pedepsești pe tine. Rămâi să lupți singur în fața altora ca tine. Când o să cazi, nu o să mai simți niciun fel de mângâiere. Nu o să mai simți un fir de bucurie și speranță când ești disperat. Vei fi singur în întreg universul.

Și cum și-o face omul cu mâna lui, nu i-o poate face nimeni. 
Oricum ar fi, te poți ruga și acasă, pe un câmp, în autobuz... oriunde. Dacă vrei să te rogi, dacă simți nevoia să-i mulțumești universului pentru ceea ce ai. Fie și numai pentru o cană cu apă, cu ceai sau cafea.

Sincer, eu mă rog mai bine când sunt singură, pe câmp, când tai lemne, când le aranjez etc. Și-atunci când nu mai pot, cu soarele ăsta..., îi mulțumesc. Îi mulțumesc pentru că făcând acel efort, prețuiesc mai mult clipele de odihnă.

Dar tu nu vrei să te rogi, tu vrei să arunci cu noroi și să-ți arăți superioritatea.

Lasă omul care crede în pace și vezi-ți de lipsurile tale!
Viața ta este perfectă? 
Nu ești mai deștept dacă nu crezi, dar ești mai rău dacă te bagi în relația ce o are un om cu Dumnezeu.
Este dreptul fiecăruia să creadă.

Dacă ai apreciat, te rog, distribuie.
Mulțumesc. 
02. Hramul din Gherăești: Aplauze! Să dăm Cezarului ce-i al Cezarului! - Jun 26, 2019 2:32:58 PM
Este a doua zi de bâlci în satul meu natal, Gherăești.
Atmosfera este festivă. Copiii simt asta cel mai mult.
Sau părinții? 
Nu știu exact. Poate părinții, că au muncit de s-au spetit și portofelul s-a subțiat.
Depinde de perspectiva din care privești.

Eu sunt încă fermecată de slujba de la 11, de pelerinajul care a evidențiat portul nostru național și comorile de tradiții, de concertul susținut de Ion Paladi, de focul de artificii...
Încă nu am fotografii, dar voi face rost.

Totul a fost la superlativ anul ăsta de bâlci. De mult nu am văzut așa ceva, poate chiar niciodată.

Hramul din Gherăești: Aplauze! Să dăm Cezarului ce-i al Cezarului! Fotografie de pe PixabayMulțumiri tuturor celor implicați - așa cum am zis și-n materialul trimis ziarului de Roman.

L-am ascultat pe domnul Ion Paladi. Nu l-am pierdut din loc de fapt.
Am bătut din palme energic când a fost prezentat. O bucurie imensă m-a cuprins.
M-am așteptat să vuiască medianul de ovații, când colo... pace.
Oamenii se uitau de parcă n-ar fi fost nimic ieșit din comun.
Deșertăciune.
Nici pe departe reacția la care m-am așteptat.

Oare cum s-a simțit artistul Ion Paladi dacă eu am fost așa de dezamăgită...?
Hai să spunem că gusturile sunt gusturi și nu le poți contrazice, totuși este un artist pe care mulți și-ar dori să-l vadă, dar n-au ocazia.

Dragi consăteni, fac un apel la simțul vostru apreciativ.
Haideți să batem mai mult din palme când vin la noi astfel de oameni. 
Haideți să dăm Cezarului ce-i al Cezarului. 
— Voi cum v-ați fi simțit dacă ați fi fost în locul lui?
Dar să fim cinstiți, nu să răspundem în cor: „Ei, și cu ce mă încălzesc pe mine aplauzele? Ce să mai vorbim!”
Nu este chiar așa, v-o spun din experiență.
Aplauzele îl fac pe orice artist să se simtă apreciat.
Nu suntem obligați să aclamăm pe cineva care nu ne-a plăcut, nu, dar dacă ne-a plăcut, este minimul pe care îl putem face.
Aplauzele sunt ca zâmbetele = gratis. Le avem toți. Și cei mai săraci dintre noi le au din belșug.
Când le dăm cu generozitate, înseninează ziua cuiva. Îi dau curaj să meargă înainte. Că viața de artist nu este atât de ușoară pe cât credem noi. Nici lor nu le cade nimic din cer.

Parcă prea ne-am obișnuit să luăm fără să dăm nimic în schimb.
Nu dăm „like” la pagini, nu sprijinim pe nimeni, în schimb nu pierdem nicio ocazie să criticăm, să judecăm, să acuzăm și să căsăpim pe orișicine fără pic de remușcare.
Aruncăm cu noroi în toți și-n toate.
Dăm sfaturi, ne băgăm ca musca-n *** lapte, ne credem ce nu suntem, căci este dreptul nostru.

Parcă nu mai simțim nimic când este vorba de alții.
Goliciune.
Parcă nu trăim decât să luăm... dar oare chiar ni se cuvine? 

Lucrurile ar trebui să funcționeze în două direcții.
Ni se dă - dăm!
Nu - nu!

Ca o paranteză - deoarece mi se pare că are relevanță cumva.
La lansarea cărții 14 nuanțe de roșu, cineva a pus între ghilimele cuvântul „lansare”.
Parcă mi-a dat o palmă peste față.
Pentru ce a făcut asta? 
Pentru că unii au o idee eronată despre lansările de carte. Mulți au așteptări imense la astfel de evenimente. Dacă la o lansare de carte nu vin televiziunea și jurnaliștii, nu este lansare.
Sunt lansări și lansări. Depinde de foarte multe aspecte.
Succesul are multe interpretări.
Așa cum sunt moduri și moduri de a spune lucrurilor pe nume.

Aș îndrăzni să rog pe fiecare dintre cei care citesc să aplaude când merg la un concert, mai ales dacă asistă cu drag.
Ați plătit un bilet poate, nu zic nu, dar puneți-vă în locul artiștilor.
Atât zic.
Una dintre regulile de aur pe care le urmez cu sfințenie este:
„Fă celuilalt ceea ce ai vrea să ți se facă ție.” 
Și fii cinstit când recunoști - față de tine - că ți-ar crește inima dacă oamenii te-ar aclama.
Că ești artist și te hrănești cu reacția publicului.

Azi va cânta domnul George Cojocărescu, fă un efort și arată-i că-l prețuiești.
Fă cum vrei să primești. Nimic mai mult și nimic mai puțin.

Distracție plăcută celor ce sunt la bâlci alături de rude și prieteni.
Cei care nu au fost ieri, pot veni astăzi.
Sărbătoarea este în toi!

Hramul din Gherăești: Aplauze! Să dăm Cezarului ce-i al Cezarului!
M-am pregătit să-mi scriu impresiile și să le dau la ziar, dar n-am vrut să spun ce-am scris mai sus.
M-am rușinat.
După atâtea eforturi făcute de unii, noi...
Dar nu mai zic nimic.
Am lacrimi în ochi.

Am bătut din palme în ciuda faptului că mă doare fiecare fibră din corp. Sunt frântă de oboseală, mă mir că reușesc să merg.
Însă nu este în natura mea să iau ceva fără să dau nimic la schimb. Aplauzele nu ne costă nimic.

Încotro se-ndreaptă lumea? 


03. Nu caut bărbat! - Jun 26, 2019 2:33:50 PM
Dar dacă aș căuta, ar fi un bărbat care să-mi aprecieze munca.
Asta în primul rând. Sau mai presus de toate.

Am scris de multe ori despre asta, că mi-e rușine, dar scriu din nou, deși știu că „bărbații” care „mă întreabă”, nu numai că nu citesc, dar nu sunt nici interesați.

Sunt „întrebată” rău.
Pe Facebook, da.
Că mulți bărbați cred că Facebook-ul este un site de întâlniri.
Nu știu cum le-a venit această idee, dar n-am cum să le explic că nu e.
Treaba lor... ar trebui să zic, numai că nu pot tot timpul.
Nu pot, căci nu mă lasă ei pe mine. Nu.
Cam acum o lună, de exemplu, un tip mi-a scris revoltat: „De ce mi-ai dat accept dacă...?”
Atât am citit din mesajul plin de nervi. Nu l-am deschis. Era ultima parte.
Dacă folosești messenger (Facebook), știi la ce mă refer.
„Dacă ce? Oare de ce ți-am dat accept, zevzecule? Oi fi numai tu în universu' ăsta și te așteptam cu limba scoasă. Cine ești? Buricu' pământului?” 
L'ombelico del mondo!
Îți amintești de cântecul acela care suna peste tot prin anii 2000.

Nu caut bărbat!
Bărbații se găsesc pe toate drumurile. Așa cum se găsesc și femeile.
Dacă unul vrea femeie, o găsește. Dar asta dacă știe cum să o caute, cum să-i vorbească, cum să se poarte.
Și nu știu tu, dar eu am observat de când eram copilă că unii bărbați se cred zei și caută zeițe, pe când ei sunt muritori de rând.

Nu caut bărbat, repet, dar recunosc cinstit nu mi-ar cădea prost dacă m-ar găsi un om care știe unde se află și unde vrea să meargă.
Un om ca mine așa.
Perfecțiunea nu mă interesează.
Ce, nu știai că perfecțiunea există? 
Nu știai pentru că toată lumea zice că nu este posibil așa ceva.
Ne naștem într-o societate care aleargă după perfecțiunea care nu există. Ce paradox.

Eu sunt de părere că perfecțiunea se regăsește peste tot.
În forma și mirosul unei flori, în sunetul unei vioare, în râsul unui om, în afecțiunea unui animal, în picăturile de ploaie...
Dar este drept că ce este perfect pentru tine, este imperfect pentru mine și viceversa.
Că poate tu detești ploaia, pe când eu o iubesc, de exemplu, dar numai dacă nu este agresivă și nu distruge tot în calea ei.

Cum să mă găsească un om când eu nu-l caut? 
Nu este oare o contradicție? 
Nu.
Însă înțelege numai cine are o direcție în viață.
Că-n ziua de azi, din nefericire, nu mai știm pe ce lume trăim. Nu știm unde suntem și unde vrem să mergem, vrem doar să fim fericiți.

Dar tu știi că fericirea se învață? 
Tu știi că un om poate avea de toate și totuși își dorește moartea pentru că nu se simte fericit?
Nu-mi plac acești oameni care așteaptă să le cadă din cer fericirea.
Fericirea este în fiecare dintre noi, fericirea este în toate câte vedem și auzim, dar noi ne fixăm pe ce ne face rău.

În fine, discursul ăsta nu este pentru acei care mă curtează pe Facebook.
Nu este pentru acei care mă întreabă de unde sunt, când este scris negru pe alb acest lucru.
Acei oameni nu știu unde se află, nu știu cine sunt, dar aleargă după cai albi pe oglinzi.

Știu că scriu fără folos și poate într-o zi am să mă rușinez de reacția mea, dar am mute bloguri pe care trebuie să le actualizez.
Scriu ca să mă aflu-n treabă. Știi cum e.

Bărbatul care m-ar surprinde și care m-ar face să mă simt flatată de atenția lui este acela care nu numai că știe ce fac, dar și citește, chiar dacă nu apreciază neapărat.
Și poate înțelege engleză și italiană.
Da... uite cine aleargă după cai albi pe oglinzi.
Și totuși... dacă eu vorbesc aceste limbi, chiar nimeni altcineva nu o face? 
Vreau să zic, sunt oameni care vorbesc 10-50 de limbi, să vorbești 2 nu-i chiar așa o mare brânză.



Dar este un discurs lung, pe care l-am făcut în cartea: Fată bătrână și fericită - Mai bine singură decât singură în doi.

Fata batrana si fericita-Mai-bine-singura-decat-singura-in-doi-Cristina-G.

04. Hoțul strigă „hoții!” - Mar 31, 2019 8:24:29 PM
Hoțul strigă „hoții!”
Adică cine e hoț acuză pe alții.
Hoțul se teme de hoț.
Ai auzit vreodată expresia asta sau variante? 
În ce context? 

Eu nu am auzit-o.
Din nefericire, asist la realitatea acestei propoziții. Zi de zi.
Deoarece am trăit în două țări străine destui ani, cred că am dreptul să fac o comparație cu ce-am văzut acolo și ce văd la noi.
Și mi-e rușine.
Nu că sunt român, mi-e rușine că-s om în general.
Dar, în acest caz, unii români bat recordul. Comparativ cu italienii și englezii, cel puțin.
Avem o grămadă de români maeștri în a striga „hoțul!” sau „hoții!”
Cu mâna-n portofelul altuia, acești români arată cu degetul pe oricine și urlă-n gura mare „uite hoțul!”
Pe oricine în afară de ei.
Ei hoți? 
Doamne ferește!
Cum îndrăznești?! 

Hotul striga hotii de Cristina G. GherghelFotografie de pe Pixabay„Băi, dar l-ai înșelat pe prietenul tău când ți-a vândut apartamentul. I-ai dat cu mii de euro mai puțin decât merge piața. Cum nu ești hoț?”
„Vezi că ești tâmpit? Eu i-am spus cât îi dau, dacă el a fost de acord, nu e vina mea.”
„Bine, mă, dar de ce i-ai scos ochii că ți-a luat un bec când s-a mutat? Nu ți-a fost de-ajuns că i-ai dat mai puțin?”
„Eu cu atât m-am împăcat. Nu trebuia să ia becul. Era al meu. L-am plătit. S-a pus la un bec. Cât de hoț poți să fii?”
„Chiar???!”

Ăsta este doar un exemplu, una dintre sutele de întâmplări de acest gen la care am asistat de când m-am întors în țară.

Nu știu dacă este o chestiune de obișnuință. Ori de ignoranță sau pură mișelie.
Cred că depinde de la om la om, de la caz la caz.

Cred că cine acuză și bănuie mereu pe altcineva de furt, este cel care fură de rupe sau/și cel care se gândește mereu la cum să fure și mai mult.
Și dacă te uiți puțin în jur... care pe care? 
Se salvează careva? 
Uită-te înăuntrul tău. 
Chiar e posibil să fim toți hoți? 
O țară-ntreagă de hoți?!? 
Băi, să dea dracu!


Nu mai recunoaștem binele de rău. Nu mai individualizăm un suflet onest de unul setat să fure, să profite, să înșele, să batjocorească, să arunce cu noroi în toți și toate, să înjunghie pe mama, tata, copilu', iubitu' etc.
Îi băgăm pe toți în aceeași oală. Din start. Nu dăm nicio șansă nimănui. Nimeni nu scapă. Suntem surzi și orbi în fața onestității.
Dar de ce?
De ce?!!?

Când cineva mă acuză pe mine de înșelăciune, rămân absolut tâmpită.
Cum de ți-a trecut așa ceva prin cap? 
Când te-am înșelat eu pe tine?! 
Eu n-am să fiu și n-am să fac niciodată ca cel care mă învinuiește de ceea ce face el.
Și nu pentru că-s o sfântă. Nu. N-am să fiu pentru că nu vreau! Pentru că refuz să fac ce fac mulți. Mult prea mulți.


Da. Văd și eu că te fură pe față, mulți, foarte mulți, mulți prea mulți. Mulți de la care nu te-ai aștepta niciodată.
Văd că te-njunghie cu zâmbetul pe față și dorm și mai liniștiți nopțile.
Văd că te cred prost că nu ești ca ei.
Văd că te disprețuiesc și aruncă cu pietre-n tine.
Văd că sar de fund în sus atunci când îți spui părerea despre ce-ți fac.
Văd că te scuipă-n față și-ți zic „taci și-nghite că și tu faci, însă taci ca porcu-n păpușoi. Că de nu ai face tot discursul de mai sus nu ar avea sens.”

Văd în primă persoană.
Zi de zi.
Băi... Îți zic drept că mă doare că unii dintre noi sunt putrezi până-n măduva oaselor.
Dar nu mă doare pentru ei, mă doare pentru ceilalți care nu sunt ca ei și sunt abuzați în fiecare clipă din cauza asta.
Că hoților, tâlharilor și mojicilor nu le convine să aibă de-a face cu oameni care sunt... oameni.

Și-i înțeleg pe cei care obosesc să fie cinstiți. Obosesc să fie furați, scuipați și batjocoriți și se dau în rând cu „lumea”, poate de dragul familiei.
Și-n fiecare minut, un om cinstit golit de omenie se convertește la hoțism ca să supraviețuiască.

Dar tot nu-mi pierd încrederea în rasa umană.
Că dacă exist eu, mai există și alții. Știu că există și alții. Îi cunosc. Nu suntem toți la fel.
Nu.
Unii sunt mai necinstiți și mai ticăloși decât alții. 
Dar mi-e o milă... o milă extraordinară.
De Dumnezeu, Allah, sau univers că trebuie să ne suporte așa putrezi cum suntem.
Și mi-e milă de mine că singura putere pe care-o am este să-mi atrag insulte și cuțite-n inimă pentru că îndrăznesc să fiu altfel și să scriu ce simt pe blogurile mele.

Și mi-e milă de cei care suferă o viață-ntreagă din cauza celor care strigă „hoții!” „mincinoșii!” „oportuniștii!” știindu-se pe ei.

Știu că oricum aș da-o sau n-aș da-o, tot eu cad de proastă.
Că-s tupeistă să vreau să scriu pe paginile mele ce nu-mi place și ce mă deranjează când sunt batjocorită.

„Taci! Te crezi cinstită? Și ce?!? Nimănui nu-i pasă. De ce le-ar păsa? N-au nimic de câștigat. Taci! Taci, că te faci de râs. Taci, că nu ești cu nimic mai presus. Taci, căci nu-ți cere nimeni să fii cum ești. Ce tot ne scoți ochii? Vezi-ți de ale tale.” 

Dar nu pot să-mi văd de ale mele că nimic nu-mi iese, nimic nu-mi merge din cauza sistemului ăsta corupt care afectează mult prea mulți oameni.
Dau de ei peste tot. La orice pas. Nu reușesc să anticipez măgăria multora, că nu gândesc ca ei. Nu mă aștept. Nu vreau să mă aștept să mă fure toți și apoi să mă acuze pe mine că-i fur pe ei. 
Am destule gânduri aiurea care nu mă lasă să dorm. Nu vreau să-mi fie frică și de umbra mea.

Și nu vreau, nu vreau să-ntorc și celălalt obraz. Dar mi-o iau la ochi din bun senin. Zdrang! Zdrang! Zdrang!
Mi-o iau peste ochi, peste gură și peste cap de la cei care jură că-s drepți și cinstiți în timp ce le simt mâna în buzunarul meu.
Și le zic în față: „Măi, tu nu-ți dai seama că eu îmi dau seama că mă furi?”
„Eu?! Niciodată!! Să moară mama. Tu mă furi pe mine.”

Să fii rău este o alegere, nu o consecință! 
Nu mai da vina pe ceilalți că furi și batjocorești, că ei ți-au furat mai întâi....
Sau mai rău, tu furi înainte. Preventiv... oricum te fură și de ce să rămâi pierdut.

Dacă toți sunt mojici, nu trebuie să fii și tu.
Să ții tare de umanitatea ta este o alegere. Prin asta ar trebui să ne diferențiem de animalele inferioare care nu au dreptul de a alege.
Dar dacă nu ești ca ceilalți, te calcă toți în picioare. Șterg pe jos cu tine. Că ei au gura mare și se știe că cel mai puternic câștigă. Iar tu suferi în fiecare zi că-ți iau tot... la propriu. Și dacă vrei să te aperi, sar și mai mulți pe tine.

Așa că nu știu ce să-ți spun...
Fă ce vrei, dar stai departe de mine.
Că deși nu sunt masochistă, mă-ncăpățânez să mă comport cu ceilalți așa cum aș vrea ca ceilalți să se comporte cu mine.
Este o alegere. Deliberată.
Și plătesc pentru asta. Iar unii se bucură.
„Ten Years in Italy, Three Weeks a Human”
05. Citește ADA pentru Mirabela - Mar 26, 2019 11:24:28 AM
După ce am scris această postare în care mi-am invitat cititorii să se unească pentru a o salva pe Mirabela, m-am gândit în fel și chip cum să fac să ajut practic, că, așa cum am zis, cuvintele nu sunt fapte.

Nu mă găsesc într-o situație financiară chiar roz, ca mulți alții dealtfel. Dacă mă urmărești, știi că am început construcția unei căsuțe pentru mama mea fără să am banii necesari.

Și apoi mi-am dat seama că am scris ceva cărți care ar putea ajuta.
ADA, primul meu roman în limba maternă este cel mai indicat datorită subiectului tratat.

Cum am menționat de câteva ori, ADA nu este prima mea carte scrisă, ci primul roman de dragoste în limba română.
Înainte de ADA am scris și publicat mai multe cărți în engleză.

ADA este o poveste de iubire pentru suflete sensibile. 
Fiindcă textul este complet lipsit de vulgarități, romanul poate fi citit de orice român, inclusiv de preoți și măicuțe.

Așadar, de azi înainte, 25 martie 2019, toate câștigurile nete din vânzarea acestui roman vor fi donate Mirabelei.

Povestea Adei este publicată în ambele formate: electronică și tipărită.


Mi-ar fi plăcut ca această donație să fie anonimă, însă cititorii au dreptul să știe și să se pună în mișcare.
Cu cât știe mai multă lume despre asta, cu atât se vor aduna mai mulți bani.
Așa că te, rog din suflet, dacă nu ai donat (încă) pe cont propriu, poți să o faci cumpărând și citind ADA.
În caz de știi vreun blogger de carte care ar vrea să fie parte activă a acestei inițiative, te rog să-l anunți. Am scris o mică postare special pentru ei pe care o voi trimite la cerere.


Mai jos am făcut print screen-uri la câștigurile nete (royalty) de pe librăriile online care-mi comercializează cărțile.

Versiunea electronică poate fi cumpărată de pe:
Apple BooksKoboPlaysterScribdTolino24SymbolsOverDrivebibliothecaBaker & TaylorGoogle Play Booksapăsând pe acest link: https://books2read.com/adaromandecristinag

Pentru fiecare carte cumpărată cu $2.99,  $1.78 este câștigul net care va fi donat în contul curent deschis în numele Mirabelei. 
Cărțile electronice pot fi citite pe orice dispozitiv electronic. Ce vreau să spun este că nu ai nevoie de Kindle sau eReader. Orice tabletă sau smartphone funcționează perfect. 

Cristina G.-autoarea romanului ADA se alătură campaniei #ajutorpentrumirabela
Versiunea tipărită poate fi cumpărată de pe Amazon (apasă aici).
Aici costul de tipărire, taxele, costurile de găzduire și comercializare (procentele) sunt mai mari.
La fiecare carte tipărită cumpărată cu $10, $2.55 vor fi donați pentru Mirabela. Vezi mai jos.

Cristina G.-autoarea romanului ADA se alatura campaniei #ajutorpentrumirabela

Dacă cumperi cărți tipărite de pe Amazon, ai grijă la prețul transportului. Filialele acestui gigant comercial au costuri și condiții diferite.
Aș sugera să cumperi mai multe cărți deodată pentru a beneficia de transport gratuit.
Cărțile nu se învechesc și reprezintă optime cadouri pentru toată lumea.

Dacă vrei să donezi direct campaniei apasă pe https://www.facebook.com/donate/387760375389839/10213301669763945/.

Îți mulțumesc pentru atenție și te rog, susține-o pe Mirabela așa cum poți.
Dacă nu ai cum financiar, fă-o cu gândul. Roagă-te pentru ea trimițând vibrații pozitive în univers.
Nu, nu contează că ești ateu, evreu, musulman, hindus, catolic, ortodox ș.a.m.d.
Fă o rugăciune universală folosind cuvintele tale.

Împarte postările celor ce se dedică adunărilor de fonduri în numele Mirabelei.
Orice act pozitiv face bine într-un fel sau altul.

Ceea ce împrăștii în univers, ți se întoarce înmiit.

Însănătoșire grabnică și completă, Mirabela! 
Putere, curaj și încredere celor ce o iubesc și o susțin activ cu gândul, fapta și cuvântul. 

#ajutorpentrumirabela#citestepentrumirabela

06. De ce beau oamenii? - Jun 26, 2019 2:34:41 PM
De ce beau oamenii, te-ai întrebat vreodată? 
Eu da, de multe, de prea multe ori.

Astăzi am vrut să caut  pe net„de ce băile Felix” și, din greșeală, am tastat „de ce beau...”
Ce crezi tu că mi-a „suflat” Google să caut? 
Bărbații, „de ce beau bărbații” mi-a completat automat motorul de căutare.

Dar oare este adevărat că numai bărbații beau? 
Nu, nu este adevărat.
Dar asta depinde de țară, zic eu.
Că-n Anglia, de exemplu, femeile beau cot la cot cu bărbații.
În Italia beau mai mult bărbații.
Iar la noi... la noi... hmmm, la noi bea cine are.

Crezi? 
Crezi că bea numai cine are? 
Nu.
Cine are nu bea, că nu ar mai avea. 
Bea cine are patima asta. 
Că-i o patimă, zicem noi.
În țările „civilizate” este o boală, nu o patimă.
Dar eu mă-ntreb „dacă asta-i o boală, cancerul ce este?”
Că n-au cum să fie amândouă boli. Una-ți vine așa, poate pe nepusă masă, complet aiurea, iar alta o ții tu în mână. Ba chiar plătești pentru ea, desfunzi/destupi sticla și o torni în pahar. Boala. Boala o torni în pahar, nu sticla.
Asta dacă o torni în pahar, căci deseori n-ai răbdare și pui boala, pardon, sticla, la gură.

E ușor pentru mine să vorbesc, căci nu sufăr de boala asta. N-am patima asta.
Și  odată m-am luat la harță cu cineva care m-a rugat să am grijă ce spun despre alcoolism că risc o dare în judecată de către autorități medicale. „Alcoolismul este o boală” și nu poți spune altceva, mai ales în cărți.
Am ascultat, căci nu vreau să intru-n pușcărie. În plus, nu-s doctor și nici alcoolic. N-am dreptul să mă pronunț.

Dar eu mă uit și văd ce se-ntâmplă-n jur.
Și-am întrebat mulți oameni de ce beau.
Și curios, mai toți au spus că beau ca să uite de necazuri.
Poți să-i condamni? 
Nu.
Dar numai cei care beau au necazuri? 
Mă uit din nou în jur și văd că mai toți oamenii au necazuri, dar nu toți beau.

Băi, „de ce faci o comparație?” am fost întrebată cu reproș. „Nu trebuie să faci asta, căci unii oameni sunt mai slabi de fire.”

Cu oricine ai începe o discuție în contradictoriu pe tema asta (ori altele), cel mai tare-n gură, câștigă.
Așa că eu nu mă cert. N-are rost. N-am nimic de câștigat, n-am nimic de demonstrat nimănui.
Și totuși... cel care bea face rău celor din jur, de obicei. Fituie (cheltuie) bani pe care nu-i are, devine agresiv, cade și-și rupe oasele. Ceilalți trebuie să aibă grija lui (că mai și amenință că-și taie beregata), să se ascundă, și să rabde de foame.

Și-atunci, n-avem toți necazuri? 
De ce nu bem toți? 
Că unii s-au născut mai „tari” din fire? 
Nu.
Unii vor să fie mai tari, că poate se gândesc la binele altora. Poate vor să ia o hăinuță la copil, sau poate se rușinează că fac probleme peste probleme.
Zic.

Unele femei beau pentru că bărbații beau.
Și jur c-am văzut multe cazuri în care femeia a încercat ani de zile să-i țină piept bărbatului bolnav de băutură, și-apoi s-a îmbolnăvit și ea. De bună voie. Mai întâi cu timiditate, rușine și vină, apoi cu poftă și plăcere, și-apoi de nevoie.
A luat pahar după pahar, zi după zi, și gata... s-a îmbolnăvit incurabil.
Practice makes perfect, nu?

Și copilu', copiii?! 
Ei ce trebuie să facă acum cu doi oameni bolnavi în casă? 
Să le țină lumânarea?
Să le facă de mâncare?
Să se ducă să-i aducă acasă de la crâșmă sau de prin șanțuri?
Și bani... bieții de ei, de unde să ia, că alocația-i băută demult.
Dacă ei trebuie să aibă grijă de doi oameni bolnavi, cine are grijă de ei? 

Iar tu bei, și te urăști că bei - poate. Și ce rea este ura de sine... Dar și mai rău e lipsa de iubire față de celălalt.

Oricum ai da-o sau n-ai da-o, băutura nu-i bună pentru nimeni. 
Nimeni nu zice să nu bei un pahar, ba chiar doctorul zice că face bine, dar nu exagera.
Iar dacă exagerezi într-o zi, lasă, se mai întâmplă, dar nu continua să exagerezi iar, că știm toți că alcoolul crează dependență.
Probleme are toată lumea. 
Unii aleg să se refugieze în băutură, iar alții să înfrunte problemele și să găsească soluții. Orice facem ori nu facem pe lumea asta, este o alegere. 

Acesta-i adevărul crud pe care nu-l iubesc cei care beau, se droghează, se prostituează ș.a.m.d.

Cei care beau uită de ei, uită de suflet, uită de copii (soț și soție), uită de mamă și de tată.
Când bem numai durerea noastră are importanță. Și-am face orice să punem mâna pe o sticlă. Orice.
Nu contează că ne plâng copiii în pumni, că tremură pe la colțuri, că stau flămânzi... Noi trebuie să bem, căci suntem bolnavi.
Iar cei din jur trebuie să facă terapie ca să poată merge înainte, să ne înțeleagă patima și să ne accepte așa cum suntem. Slabi și bolnavi. Ei trebuie să ne ducă-n spate.
Și asta mi se pare deosebit de grav. Deosebit de neomenesc. 

De ce beau oamenii-de vorba cu Cristina G.

De ce beau oamenii? 
Care-i părerea ta? 
Mă refer la alcoolism. La boala pe care singuri o băgăm în noi.

Gândesc că un discurs pe această temă ar fi infinit. Fiecare dintre noi ar aduce milione de argumente pro și contra, dar dacă suntem obiectivi, că nu ne-am băut mințile, recunoaștem că singuri alegem să ne îmbolnăvim.
Probleme sau nu.

Dacă suferi de această boală, că-ți dai seama sau nu, îmi pare rău.
Îmi pare rău din toată inima mea. Îmi pare rău pentru tine, sincer - căci știu că suferi - dar mai rău îmi pare pentru cei de lângă tine pentru că ei suferă de două ori.

Îți doresc bucurie și putere de a învinge patimile.

În curând voi publica „Ce ești azi, ai decis ieri sau Fă lumină în viața ta.”
Acolo voi vorbi mai pe larg despre patimi, boli și alegeri.

Ce esti azi, ai decis ieri-carte de auto-ajutor de Cristina G.

07. Azi e ziua fericirii - Jun 26, 2019 2:35:02 PM
Drag cititor cu suflet,

Dat fiind faptul că astăzi este ziua internațională a fericirii, îți urez din toată inima multă fericire. Dar nu numai azi, ci până la sfârșitul vieții tale.

Și nu uita că fericirea nu vine de la sine, nu ne naștem predispuși la fericire, fericirea se învață așa cum se învață mersul, vorbitul, scrisul, cititul ș.a.m.d.

Nu-mi amintesc în care carte de auto-ajutor am citit mai demult un fragment ce m-a făcut să reflectez asupra lui ani de zile.
Nu-mi amintesc cuvintele exacte, dar sunau cam așa:

„În fiecare dimineață noi alegem să fim fericiți sau nu. Și dacă asta-i o alegere, aleg să fiu fericit, doar nu sunt bolând.”  

Atât am de spus astăzi, 20 martie 2019.

Mai multe poți citi aici, dacă vrei.


Fericirea este o alegere de Cristina G.

08. Iubiți bătrânii! - Mar 19, 2019 12:05:05 PM
Dacă mă urmărești, sunt sigură că ai citit despre proiectul meu de suflet Iubiți bătrânii. 
Iubiți bătrânii va fi o organizație non guvernamentală în folosul bătrânilor în particular, dar și în folosul celor marginalizați.

Zic „va fi” pentru că nu este fondată legal.
Asta în primul rând pentru că nu am destule fonduri să plătesc documentația și ce mai trebuie.
În acest moment organizația mai are nevoie de circa 550 de euro ca să ia naștere.

Am scris câteva postări în engleză despre Iubiți bătrânii (și pe LinkedIn) ca să atrag donații din toată lumea, însă, spre surpriza mea, foarte puțini oameni au răspuns apelului meu.

E adevărat însă că sunt „începătoare” în arta cerutului - a cerșitului - și nu mă pricep cum să înmoi inimile oamenilor.
În plus, sunt extraordinar de multe cereri de acest gen în lume - suntem bombardați din toate părțile, la toate orele - este imposibil să donăm tuturor.

Și-atunci de ce surpriza mea? 
Pentru că am ajutat multe persoane să strângă fonduri pentru cauze nobile. Pentru că am donat, sau am pus la dispoziție ani întregi din viața mea, unor astfel de inițiative.
M-am așteptat ca cei care știu cât de mult mă implic în general, să mă sprijine. Sau să-mi plătească cu aceeași monedă.

Da. Știu ce gândești: „nu te aștepta de la nimeni nimic și n-ai să fii dezamăgit.”
Și-ți dau dreptate.
Și totuși... și totuși suntem oameni.
N-am cum să nu mă aștept după ce am dat atât de mult.
Normal că cine nu dă, nu trebuie să se aștepte, dar cine dă... se așteaptă, că așa-i natura umană.
În plus, în acest caz specific, nu cer pentru mine. Nu mă aștept să fiu eu ajutată. Cer ca să ajut pe alții.

Dar plângerile nu înmoaie inimi, dimpotrivă.
De-a dracului nu donează nimeni când faci așa.
Și asta-i valabil în orice domeniu, și mai ales pe plan personal.
Știu pentru că sunt blogger de atâția amari de ani. Știu, că sunt om și mă simt nașpa când cineva atrage atenția cum că nu suntem buni, generoși și altruiști.
Și pe mine mă enervează aceste plângeri.
Mă enervează când le scriu, că d-aia sunt blogger, mă enervează că trebuie să punctez lipsurile societății... a oamenilor.
Mă enervează că sunt băgată în aceeași oală cu cei care poate chiar sunt insensibili.
Că nu toți oamenii sunt la fel, nu toți ne comportăm în aceeași manieră.

Un bărbat, odată, mi-a reproșat că-l înnebunesc cu postările despre cărțile mele, de parcă le-aș lua cu mine în mormânt, și mi-a recomandat să dau preț dragostei sufletești.
Nu știu tu ce ai înțeles din asta, dar din cuvintele astea s-ar înțelege că bărbatul ăsta iubește oamenii și nu cărțile.
Din nefericire, bărbatul este exclusiv interesat de... dragoste pentru femei, nu de oameni, dacă știi ce vreau să spun.

Mulți spun, câțiva gândesc, unii se laudă, iar alții fac. De asta cer iertare celor care chiar au suflet și nu numai... gură.
De azi înainte o să fac tot posibilul să nu mă mai plâng, să nu mai scot ochii.
Dar o să continui să cer și să mulțumesc din toată inima mea celor care sprijină cauzele de acest gen, fie că sunt ale mele sau nu.

Așa cum am făcut în aceste postări:
https://fundatiaiubitibatranii.blogspot.com/2019/01/prima-donatie-de-la-un-preot-infinita.htmlhttps://fundatiaiubitibatranii.blogspot.com/2019/03/noi-donatii-de-la-oameni-cu-suflet.htmlDacă ai suflet și chiar iubești bătrânii, fă-o cu fapta, căci cuvintele nu țin de cald și nici de foame.
Donează, dacă te poți lipsi de 1 euro. Iar dacă nu, împarte cu ceilalți linkurile mele.
https://gogetfunding.com 
Și dacă tot zicem că nu ar trebui să nu ne așteptăm de la nimeni nimic, atunci de ce ne așteptăm la rău? 
Dacă nu poți dona, apasă pe „îmi place” și împarte, te rog din suflet, articolele pe orice rețea de socializare. Vorbește pozitiv și promovează fundația folosind (hashstag-ul): #iubitibatranii 

Pagina de Facebook așteaptă like-ul tău, dacă te lasă inima.



Iubiti batranii-Organizatie non guvernamentala de Cristina G.

09. Îți place cafeaua? Eu o ador! - Mar 30, 2019 12:28:56 PM
Nu știu tu, dar eu iubesc cafeaua.
O iubesc de pe vremea comuniștilor când mama mea o făcea la ceaun în timpul șezătorilor.
Nu știu ce fel de cafea era, dar în mod sigur nu era din cafea boabe. Cred mai degrabă că era cafea de orz.
Asta o zic pentru că s-ar fi urcat pe pereți prietenele de muncă ale mamei mele la cât de multe căni serveau într-o zi.
Însă bietele adormeau cu fusurile în mână.

Pe atunci eu eram micuță și nu-mi era permis să mă apropii de acel lichid maroniu care se turna cu polonicul în căni emailate.
N-avea cum să fie cafea „adevărată”, că eu n-am văzut în viața mea în magazine așa ceva.
Naiba știe de unde lua mama pulberea aia pământie împachetată în hârtie maro. Poate se dădea pe sub mână sau poate o trimitea surorile mele. Chiar n-aș ști ce să spun. Mama nu-și amintește.
Am scris un capitol întreg despre asta în „14 nuanțe de roșu”.

Recomandari espressoare la preturi rezonabile de Cristina G.
Numai după căderea comunismului, când avem 15 ani poate, am băut prima mea cafea. Poate era un ness. De fapt, mai mult ca sigur era un ness cu cola pregătit de sora mea Săndica.
Nessul apăruse pe piață imediat după 89, odată cu cafeaua boabe sau măcinată.
Mamă, am crezut că l-am prins pe Dumnezeu de un picior.

Se făcea în ibrice emailate, îți amintești?
Nu că acum nu s-ar mai face tot așa, dar pe atunci nu se arunca zațul cu săptămânile.
Când nu mai era loc pentru apă, se arunca zațul și să făcea cafea proaspătă. Și mie numai aia îmi plăcea.
Eram mofturoasă, ce să mai.
Dar asta pentru că nu o beam de nevoie, ci de plăcere.
Și-apoi eu nu puneam zahăr în ea, dacă era cafea cu zaț de 3 zile, nu era foarte plăcută la gust. N-avea niciun rost să o beau. M-aș fi amărât degeaba... de parcă n-ar fi fost viața destul de amară.

În Italia, am crezut că am ajuns în rai când am băut primul espresso făcut în baruri.

Recomandari espressoare la preturi rezonabile de Cristina G.
Și ce rău m-am învățat în acei 10 ani de pribegie...

Cafeaua făcută la moka nu mi-a surâs din prima. Să n-o văd, să n-o simt pe buze. Brrr.
Și nici la filtru, oricât de fițos ar arăta acesta.

Recomandari espressoare la preturi rezonabile de Cristina G.
Cafeaua turcească și cea făcută rustic, au un gust minunat, fără doar și poate. Cu cât este mai folosit ibricul, cu atât mai aromată e cafeaua.
Ce melancolie...

Dar gusturile sunt gusturi, nu te poți xxx în ele.
Nu? 

Recomandari espressoare la preturi rezonabile de Cristina G.
Și totuși, cel mai mult iubesc cafeaua care are cremă deasupra.
Și crema aia fină o face doar un espressor. Fie el industrial (baruri), manual sau automat pentru uz familiar.

Recomandari espressoare la preturi rezonabile de Cristina G.
În Anglia am avut unul, dar l-am dat de pomană când m-am întors în țară. Funcționa cu capsule, n-am plâns după el. Făcea cafeaua cu „caimac” gros, gros, însă capsulele alea sunt foarte dăunătoare planetei. De câte ori foloseam una, îmi venea să plâng.
Unde mai pui că erau deosebit de scumpe. Plăteam să fac rău planetei. Rău, tare rău.

Un espressor care funcționează cu cafea boabe sau măcinată este ideal în casa oricărui iubitor de cafea.

Dacă îți place cafeaua, ți-ai luat unul? 
Dacă nu, de ce nu? 
Crezi că nu se merită? 
Sau crezi că trebuie să fie unul scump? 

Dacă ești amator de chilipiruri, găsești unul pe buzunarul tău. Dar trebuie să cauți bine, să ai răbdare și să te uiți peste tot. Mai ales în mediul online.

Faci cumpărături online, nu? 
Eu fac de 20 de ani. Plătesc cu cardul. Nu mi-e frică că-mi fură datele. Dacă mi le fură, se apucă de plâns. Și-au pierdut timpul.
Ha!

Dacă vrei unul la un preț rezonabil care face o cafea absolut delicioasă cu un strat de cremă de vis, iată aici un link direct. În acest moment este redus cu 40%.
Pot să te asigur 100% că face o cafea exact ca la bar. La fel și spuma pentru cappuccino sau latte. Este mai pufoasă decât zăpada căzută la Crăciun. Asta când cade drept atunci. :(

Mi-a plăcut grozav barometrul!Am citit părerile oamenilor înainte de a-l cumpăra de pe eMag.ro.
După cum vezi, nu are 5 stele. Chiar nu mă pricep de ce. Că eu l-am folosit și-s extrem de pretențioasă la cafea.

Câțiva dintre cumpărători au spus că este zgomotos, cafeaua nu ar fi cremoasă, iar spuma... nespumoasă.
Acum, după ce l-am probat eu, mă-ntreb dacă acei oameni nemulțumiți au luat „plasă”, poate era defect adică, ori nu știu ei cum să-l folosească.
Nu-i rușine, nimeni nu se naște învățat.

Zgomot face un pic, nu este super silențios, că nu are 50 de kg și nici nu costă 5000 de Ron.

Dar crema este incredibilă pentru un espressor la prețul ăsta (ori mai scump). La fel și spuma.
Eu chiar nu am văzut un espressor pentru uz familiar care să spumeze laptele așa de bine. O face țapănă-țapănă și fină... dar fină, bă, nu cu bule care se sparg când verși laptele de se pleoștește lattele ăla.
Dar aici trebuie un pic de practică. Eu am făcut vreo 10 ani câte 70 de cafele pe zi - în medie - că erau zile în care făceam 500 și-n altele 20.

Citește instrucțiunile foarte bine înainte, că altfel arunci laptele pe pereți. Și-i vai de bucătăria ta. Apoi dai vina pe aparat.
El nu știe să citească, tu... sunt sigură că da.

Cum am spus, acum este în (la?!) ofertă - nu știu până când totuși.
Prețul este mai mult decât rezonabil.
Merită toți banii, îți spun cinstit.
Nu se compară cu cafeaua la ibric, filtru sau, cum mai fac eu, la cană. Este ceva de ceva!

Îți sugerez să nu folosești paduri, chiar dacă ai putea, ci cafea boabe măcinată pe loc.
Chiar și cea mai aiurea cafea boabe, este mai bună decât padurile.
Padurile și capsulele pot conține chimicale pe lângă cafea. Nu zic că conțin chimicale, pe cutii nu scrie asta, dar ar putea conține. Mă gândesc eu.
Ia-ți o râșniță separat și macină-ți tu cafeaua. Pe loc. Convine grozav la preț și la papilele tale gustative și receptorii olfactivi.

Eu am folosit cafea Tchibo și Jacobs, dar era măcinată deja și nu special pentru espressor. Și tot a ieșit super!

Nu opta pentru un espressor care funcționează cu capsule. NU se merită nici la bani, nici la gust, dar mai ales, nu merită planeta capsula aia din plastic aruncată aiurea.

Mare grijă să ai când cumperi un espressor manual să aibă 15 bar sau mai mult, dar nu mai puțin. Asta-i presiunea pompei de apă.
Dacă are mai puțin, cafeaua iese fără cremă. Ia-ți un filtru că costă mai puțin.
Dar ce folos? 
Mai bine fă-o la ibric. Părerea mea.

Astea fiind spuse, abia aștept să-mi iau o mașină de asta de cafea. Și asta o să fie când vine mama acasă în noua ei căsuță.
O să fie roșu cu barometru. Ca acesta de aici (click/apasă).

Și o să luăm amândouă micul dejun cu cozonac și cafea cremoasă făcută la espressor, mirosind varul proaspăt de pe pereți.

Recomandari espressoare la preturi rezonabile de Cristina G.
Fotografiile sunt de pe Pixabay.


10. La mulți ani, femeie (mamă sau nu)! - Mar 15, 2019 4:00:03 PM
Dragă femeie, mamă sau nu,

În această zi minunată, ziua ta, oriunde te-ai afla și cu oricine cine ai fi, îți doresc să ai parte de o mare de bucurii, un munte de dragoste, și o cascadă de sănătate!
Pentru că meriți.

La mulți ani femeie, mamă sau nu, de Cristina G.
Aș fi vrut ca mama să fie acasă în această zi, chiar dacă, practic, casa părintească nu mai există. După cum știi, am dărâmat-o ca să fac alta rezistentă la intemperii.
Dragostea ce-i port mamei este infinită. La fel era și dragostea pentru tata.
Cum am scris în 14 nuanțe de roșu, părinții mei nu au fost perfecți, însă ne-au dat mai mult decât au avut. Ne-au crescut și educat cum au crezut ei că era mai bine.
Da, noi am plâns și poate le-am purtat necaz de multe ori, însă n-am încetat o clipă să-i iubim.

Când li s-au încovoiat spinările și li s-au înmuiat picioarele, noi nu am uitat de ei. Ne-am adunat toți, de la mic la mare, și-am făcut tot posibilul să le oferim o bătrânețe lină și lipsită de griji.
Nu ne-a fost ușor. Nu le-a fost ușor nici lor, părinților, că fiecare dintre noi are idei și moduri diferite.
Dar nu i-am lăsat nici atunci când nu mai puteam suporta spitalele, doctorii și pastilele și când buzunarele ni s-au golit.

Și mulți oameni, români sau nu, au grijă de părinții lor.
Însă, la fel de mulți, poate mai mulți, se bat cu pumnul în piept că-i iubesc și-ar face orice pentru ei, când de fapt acelea sunt doar cuvinte.
Și merg la culcare cu sufletul împăcat crezând în cuvinte și deloc în fapte.

Dragostea nu se demonstrează numai în cuvinte, ea se demonstrează în fapte și cuvinte.
Că mai sunt și aceia care fac bine și urlă rău. 
N-aș vrea să judec, și nu arăt cu degetul, punctez realitatea.
O realitate cruntă și din ce în ce mai crudă.
Și ne ascundem după degete.
Și postăm... postăm pe toate rețelele de socializare cât de mult îi iubim pe acei care ne-au dat viață, fără însă să demonstrăm nimic din ceea ce scriem sau vorbim.

Banul... banul ne omoară.
Fala ne condiționează existențele.
„Eu” e singurul pronume personal care contează. Eu, și nimeni altcineva.

Când le-am spus unor oameni că vreau să mă întorc în România, să-i fac o căsuță mamei și să am grijă de ea, s-au îngrozit.
— Ești nebună?! Cum să faci una ca asta? Și viitorul tău? Gândește-te la el, ocupă-te de el! Mama ta cât mai are de trăit?

M-am strâns în spate. Și-am plâns. Am plâns cu suspine, căci nu mi-a fost ușor să iau această decizie.

Când am devenit atât de egoiști, atât de lipsiți de inimă? Când?! Că oriunde mă uit, și pe oricine ascult, toți, toți se bat cu pumnul în piept jurând iubire absolută față de părinți (ori copii). 
Oare ne dăm seama că astea-s doar cuvinte spuse-n grabă? 

Cuvintele nu țin de cald și nici de foame. Cuvintele fără fapte sunt doar cristale de sare într-un pahar cu apă caldă. Și mai sunt și acei oameni, copii ai unor părinți aflați departe, care chiar îi iubesc pe cei ce le-au dat viață și-ar vrea să le facă bătrânețea mai ușoară. Dar tot amână, și amână și amână până când este prea târziu, că părinții se duc. Lor le scapă timpul printre degete chiar în momentul în care eu scriu aceste rânduri iar tu le citești. 
Mi-e ușor mie să vorbesc, căci nu am copii. Știu și-ți dau dreptate. Eu nu trebuie să le dau un viitor copiilor mei, de aia mi-e mai ușor să renunț la tot, cred mulți. Dar oare-i adevărat? De mică am vrut să devin scriitoare. Și toată viața am făcut sacrificii imense ca să ajung aici. Tot ce-aș fi vrut este să scriu fără pauză, nu conta unde, numai să fie liniște și pace. Și tot de mică am vrut să le dau părinților condiții de trai mai bune. Și-ntr-un sfârșit am pus viața mea și cariera mea în pauză că mama nu mai are o eternitate la dispoziție. Pentru ea este acum ori niciodată. 
Oamenii au datoria să dea copiilor un trai de viață decent. Nu trebuie să iei dreptul unuia și să-l dai altuia. Nu lăsa copiii tăi flămânzi și desculți ca să ai grijă de părinți. Ai făcut copii? Ai grijă de ei așa cum se cuvine. Însă nu pune părinții la spate. Nu-i uita, nu trece cu buretele peste faptul că ți-au dat viață. Dacă nu ești fericit, nu este vina lor. Noi suntem singurii responsabili pentru fericirea noastră. 
Și e din ce în ce mai greu, căci vrem să avem și de unele, și de altele.
Și poate nici n-avem nevoie de toate alea, dar dacă vecinul are, eu de ce să n-am? Ce-s mai prost? Eu fac mai mare, mai aurit, mai zgomotos... 
Iar în vacanțe mergem la mare și la munte, în Egipt și-n China.
N-avem timp să sunăm, n-avem timp să ne schimbăm traseul. Sunt doar câteva zile de vacanță pe an...
Și mama, biata de ea, așteaptă pe la geamuri sau la poartă.
Și poate nu-ți zice nimic, draga de ea, dar fața nu i se mai usucă de lacrimi. Lacrimi de dor și de durere căci nu mai poate folosi baia din grădină... nu mai poate merge până acolo, și deseori nu mai are putere să se ridice.
Dar ea se roagă pentru tine, se roagă pentru copiii tăi și pentru copiii copiilor tăi.
Și apoi se stinge singură, uitată de toți, ignorată de acei cărora le-a dat viață. Căci ea... era trecutul.

Și-atunci venim alergând, căci dacă nu asistăm la înmormântarea celor dragi, în special a mamei, ne vom căi toată viața și ne va merge rău mereu.
Și ne izbim în genunchi, smulgându-ne părul.
Și apoi... apoi îi sărutăm mâinile inerte și reci, urlând în gura mea: „Dac-aș putea da timpul înapoi, oh, preaiubită mamă!!! Ce nu aș face pentru tine...”

Și cerem iertare: „Iartă-mă, iartă-mă, mamă că n-am venit să te mai văd de 10 ani...”
Însă nu mai avem cui să-i cerem iertare.
Ea nu ne mai vede... nu ne mai aude.
Ea... este în altă lume. O lume separată de a noastră. Ea e cu tata, surorile, frații și părinții ei.

Și oricum ar fi, ea, mama ta, nu a fost niciodată supărată pe tine.
N-ai de ce să-i ceri iertare. Ea te-a făcut și te-a iubit așa cum ești, independent de cum te-ai comportat cu ea.

Nu spun că toți ar trebui să facă ce fac eu, departe de mine acest gând.
Ce spun este să-ți iubești părinții, mama, cu fapta și cuvântul. Să nu-ți amintești de ei doar în ultimul ceas.
Fă ce poți acum, chiar acum. Nu mâine, că până mâine mai este mult și când îți sună ceasul, nu poți să-i ceri încă o oră.

Fiecare răspunde de sufletul lui.

Te rog să mă ierți că ți-am smuls, poate, o lacrimă în această zi minunată.
Nu era intenția mea, căci tu sigur nu spui că-ți iubești părinții, dar nu faci nimic ca să o demonstrezi.
Nu ai fi ajuns până aici dacă ai face așa.

Și pentru tot ce-am scris mai sus, mă lupt să înființez un ONG - organizație nonguvernamentală - ca să le demonstrez eu pentru tine, că bătrânii, părinții noștri, nu au fost uitați și sunt iubiți și prețuiți.

Dacă poți și ai de unde, donează 1 euro apăsând pe acest link: https://gogetfunding.com/can-you-imagine-years-without-a-bath-or-shower/?lang=ro

Dacă nu poți face asta, distribuie postările mele și recomandă proiectul meu.
Fă-o din dragoste pentru mama, bunica și poate mătușa ta.

Căci mulți au râs când am spus ce am de gând să fac, și la fel de mulți au lăudat planul meu, însă puțini au contribuit sau mi-au dat o mână de ajutor.
Și acești oameni se bat cu pumnii în piept, căci ei iubesc și sunt așa de generoși...

Dar cuvintele nu devin fapte când le rostești. 
La mulți ani, femeie, mamă sau nu!

PS
Am scris multe postări cu ocazia zilei de 8 martie în trecut, dacă te interesează:
https://scriitorcristinag.blogspot.com/2018/03/stii-de-ce-iubea-ceausescu-ziua-femeii.htmlhttps://frumusetesisuflet.blogspot.com/2019/03/mama-de-george-cosbuc.htmlhttps://eumerit.blogspot.com/2014/03/scurta-istorie-zilei-mondiale-femeii.html
11. Bărbatul perfect mai mult decât imperfect - Jun 23, 2019 7:43:00 AM

Tu, care mă urmărești, știi că sunt nemăritată.
Ce, ai căzut de pe scaun?
De ce? 
Că nu știai că-s fată, pardon, femeie bătrână sau de mirare că o ființă atât de formidabilă ca mine poate să fie singură la vârsta asta? 
Ei, ce să-i faci, fiecare cu norocul lui.
La mine mă refer, evident. Sunt liberă ca pasărea cerului.
Și jur că mă simt norocoasă că nu m-am încurcat cu A, B, C ș.a.m.d.
Numai când mă mut sau mă apuc de construit case îmi vine să plâng, că sunt singură și n-are cine să scoată ori să bată un cui.
Un cui, mai multe de fapt, pot să scot și să bat și eu că nu degeaba am studiat 4 ani pentru o diplomă de tâmplar.
N-are cine să sape o groapă... dar și pe aia o fac eu, nu-i problemă.

Sunt alte lucruri pe care nu le fac, chiar dacă m-aș băga, și trebuie să plătesc pentru tot.
Cel mai greu e la mutat mobilă. Noroc de cumnata mea și de vecinii săritori.

Și-atunci mă gândesc la cei cu care aș fi putut să fiu, dar n-am vrut (ori poate n-au vrut ei. Ha!). Fac un inventar așa.
Acum, că m-am apucat să-i construiesc mamei o căsuță, m-am gândit îndelung că sunt mulți banii pe care trebuie să-i scot din buzunare și n-am.
Bani, bani îmi trebuie că buzunare se găsesc peste tot.
Și inventarul ăsta mi-a deschis ochii în privința bărbaților cu care am avut sau aș fi putut să am o relație de iubire.
Băi, nu numai că nu erau perfecți pentru nimeni, dar erau complet imperfecți pentru mine!

Da.
N-are logică?!  
N-are, știu. Dar ai înțeles ce vreau să zic. Dacă nu, mai bine așa. Lasă, nu-ți mai munci creierii că-ți consumi neuronii degeaba.

Numai zilele trecute m-am întâlnit cu o flacără veche (ha, ha, ha. Traducere literară din italiană: vecchia fiamma) de a mea, c-un fost iubit adică. Și m-am întrebat de ce oare l-am lăsat eu pe bărbatul ăsta bine.
Bine... vorba vine. E un bărbat înăltuț, frumos foc, amuzant, deștept (mai mult sau mai puțin. Depinde de punctul de vedere.), respectuos, c-un aer exotic... adică cu pielea tuciurie.
Dar asta pentru că stă toată ziua cu burta la soare, zic eu. Nu cred că s-a născut așa mulatru... Ori poate s-a născut, că nu-l știu de mic. L-am știut de mare, de foarte mare.
Mare de ani, nu te gândi la altceva că faci păcat și nici nu-i adevărat.

Și bărbatul ăsta cu părul negru ca pana corbului, pe care dacă-l vezi noaptea numai dinții știi exact unde-i sunt, mi-a spus că s-a simțit ofensat de faptul că n-am scris niciodată nimic despre el.
I-am explicat că dacă vrea ca eu să scriu despre el, trebuie să facă ceva foarte bine ori ceva extrem de rău.

Că, stai, n-am zis că este interesat de munca mea. Susține el. Păcat că nu mi-a citit niciuna dintre cărți. El citește câte o postare răzleață de pe blogurile mele, când chiar se plictisește de căutat greșeli gramaticale tuturor celor ce scriu sau vorbesc în public, ori când a terminat de citit versurile rapper-urilor geniu.

Citește deoarece caută o dovadă că a lăsat o urmă în viața mea. Numai de asta. Și a tot rămas cu buzele umflate, căci acum are niște buze de toată frumusețea. Pe bune. Sunt cărnoase rău. Tot să-l pupi. Adică să te pupe el. Sau ele. Buzele.
Dar cât este de leneș, nu-i în stare să-și folosească nici buzele. Degeaba i-a dat mama natură aspectul ăla atrăgător și potențialul enorm pe care-l are, căci el e tipul ăla care a întrebat „Muieți ți-s posmagii?”
Da, mă, da.

Și uite că a făcut ceva extrem de rău și scriu și despre el. În loc să facă bine, după ce i-am și spus în ce context scriu eu despre cei ce-mi traversează strada vieții.
Degeaba explică John Gray ăsta în cartea „Barbatii sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus” că dacă-i spui bărbatului exact ce vrei - nu pretinzi ca el să facă un efort și să ghicească - el face ce spui.
E o minciună gogonată. Un mit. O poveste de adormit copiii. O speranță falsă dată femeilor disperate.
Că eu le-am spus lor ce-mi place și ce nu, ce vreau și ce nu vreau, nu m-am așteptat să citească în stele, numai că n-au auzit o iotă din vorbele mele. Tot ce-au vrut ei au făcut.

Și bărbatul ăsta de poveste mă apreciază și se mândrește grozav cu faptul ăsta. Nu, nu se mândrește cu mine, se mândrește cu faptul că mă apreciază.
Atunci când a dat peste interviul pe care l-am dat ziarului de Roman, s-a umflat în pene. Dar nu pentru că mi-a fost recunoscută munca, ci pentru că el văzuse din primul moment în care ne-am întâlnit că-i „ceva” de capul meu.

I-ar plăcea nemaipomenit de mult să fim împreună, așa cu toate defectele pe care le am.
Ce defecte!?! 
Câteva acolo, dar nu le enumăr că ne prinde noaptea. Sau ziua. Depinde când citești.
În fine, idea unei relații cu persoana mea minunată i-ar surâde grozav. Dar nu-mi surâde mie absolut deloc! Mi se face pielea măciucă de găină numai cât mă gândesc.

Minunea asta de om nu cred că mi-ar deschide un borcan cu castraveți sau cu fasole. Ba mai rău, dacă m-ar găsi leșinată, ar crede că-s moartă și-ar fugi mâncând pământul. Sau poate că nu, căci e mare cunoscător al legii. Se teme de pușcărie, că n-ar mai putea merge în vacanțe în Egipt ca să vadă piramida lui Keops.

Bărbatul perfect mai mult decât imperfect de Cristina G. Fotografie de pe PixabayBărbatul ăsta nu mi-ar fi de niciun folos la o mutare, o construcție de locuință, sau orice altceva care implică muncă fizică, căci n-ar ridica un pai de jos. Nu s-ar mânji el pe mâini de pământ sau rugină.
Cum face cumnata mea, cum fac eu, și mulți, mulți alții (și altele). Știu.

Uite probele. Mai jos dărâmam o bucătărie.
Singure am făcut tot de la A la Z. Și molozul tot noi l-am cărat. Cu gălețile. Nu ne-am dat înapoi. Când trebuie făcut ceva, noi facem, că de aia avem mâini și picioare.

Bărbatul perfect mai mult decât imperfect de Cristina G. Gherghel
Dar, când m-ar apuca oboseala după 10 ore de prășit sub soare, el m-ar lăuda și m-ar încuraja. Stând pe un scaun, la umbră, evident.  Ca un fel de galerie la un meci de fotbal așa.
Eu, suflând ca un boboc de rață gras, dau o sapă, el bate în farfurii și pahare goale strigând: „Hai Cristina! Hai că mi-e foame. Hai că poți, hărnicuța mea! Eu cred în tine.” 
Sau, cum se spune pe la noi: „Haida, bre! Nu te da, nu te lăsa!”

Bărbatul perfect mai mult decât imperfect de Cristina G. Gherghel
Nu-i un bărbat de culoare (cum ai crede din descripțiile mele), e (relativ) alb, da-i român. Ba e chiar moldovean get-beget, am uitat să menționez acest fapt super important. Da’ nu vorbește cum vorghesc eu că-i orășean.
Religie nu cred să aibă. El trebuie să fie singurul Dumnezeu în care crede.
Are mamă și tată, știu sigur, căci locuiește încă cu ei, părinții lui. Mama-i strânge patul, face curat după el și-i spală hainele. Da, că are doar 40 (41?) de ani. E încă un copil, dragul de el. Nu se pricepe să dea drumul la mașina de spălat. Instrucțiunile sunt în engleză.
De aia nici nu știe ce-nseamnă „fac”. Aici n-am scris ce-am vrut, dar te pricepi tu. Oricum ar fi, se potrivește.

Mâncare nu-i face mama. Nu că nu ar vrea, biata de ea, ar vrea chiar și numai să-și salveze bucătăria de haosul pe care-l face michiduță ăsta când își gătește mâncărurile alea speciale cu iarbă de pe câmpurile biologice din Moldova. Nu-i face, că nu mănâncă mâncare tradițională prințul ăsta pe cal negru, e prea calorică pentru el.
El, curtezanul ăsta al meu, vrea să se mențină suplu.
Și, da, se vede. Parcă-i tras prin inel, că na, cum să se facă plăcut femeilor din județ?
Multe de oferit n-are. Ba chiar nimic. Și chiar de-ar avea, nu ar da un capăt de ață că-i trebuie lui pentru vacanțe.
Așa că măcar plăcut ochiului să fie.

Dar eu cu aspectul lui n-am ce face. Dacă m-aș combina cu (foto)modelul ăsta de om, eu ar trebui să muncesc și tot eu să plătesc când ies cu el la o prăjitură. Și nu mă refer la prăjitura mea, pe aia o plătesc oricum, la prăjitura lui mă refer!
Și măcar de s-ar mulțumi cu una, dar nu, vrea mai multe! Și berea m-ar pune să-i plătesc. Și ciorapii să-i cârpesc. Unde mai pui că m-ar obliga să scriu cât mai multe cărți ca să aibă cu ce să se laude. El... că m-a „făcut” să creez.

Bărbatul perfect mai mult decât imperfect de Cristina G. GherghelFotografie de pe PixabayȘi uite din ce cauză mi-s eu singură și trebuie să scot o coșarcă de bani din pământ din iarbă verde să plătesc oamenii pentru orice cui scos sau bătut, chiar dacă, repet, de scos și de băgat (da, știu, se spune bătut, nu băgat) cuie sunt mult mai capabilă decât ei.
Când oamenii fac case, de regulă, nu plătesc pentru fiecare pas necesar, căci multe le fac ei. La mine nu se aplică asta. Mie îmi trebuie bani. Mulți, mulți bani de se crucesc toți când le zic câți.

Da. Și relativ la fostul iubit (și-aici vorba vine, că practic n-am fost) aș putea să-i fac public prenumele, însă nu merită. Numele nu i l-am știut căci nu m-a interesat niciodată.

Cum să nu rămân singură o eternitate când numai peste așa personaje dau? 
Ptiu, ptiu, ptiu!
Am scuipat în sân de spaimă. Păzește-mă, Doamne!
Degeaba n-am scris „Fată bătrână și fericită - Mai bine singură, decât singură în doi”. 

Mesaj personal pentru Făt Frumos, protagonistul acestei postări

Ei, Scaraoțchi, ești mulțumit acum c-am scris despre tine? 
Câte greșeli am făcut? Le-ai pierdut șirul? 
Comparativ cu mulți dintre cei care-mi trimit mesaje private pe Facebook, măcar tu citești ce scriu. Din an în Paște, dar e mai mult decât nimic. În plus, mi-ai găsit câteva erori gramaticale de care nu știam. Merci. 
Oricum ar fi, asta nu ajunge. Nu mă încântă deloc căci nu scriu pentru tine, scriu pentru cei ce vor să citească din plăcere nu ca să găsească greșeli. Dacă nu-i plătesc eu special pentru asta. 

Mai bine femeie de serviciu care se oprește la fiecare trecere pentru pietoni să se asigure că nu vine vreun Mercedes negru să se tamponeze cu un altul, decât gagica ta. 

Ultima frază din mesaj o înțelege doar el, cel mai cel dintre cei. Mai cei.

Bărbatul perfect pentru mine este acela care-i ca mine. Un om care-și suflecă mânicile când trebuie, nu care fuge sau doarme ca un porc în păpușoi când e vorba de muncă.
„La plăcinte (sau la băut, vezi mai jos), înainte, la război, înapoi”, a spus Ion Creangă. 
Știa el ce știa. Și-am zis și eu în ziarul de Roman.

Bărbatul perfect mai mult decât imperfect de Cristina G. GherghelFotografie de pe PixabayȘi relativ la gropi, uite chiar știu, pot și mă bag la săpat găuri mari, mijlocii și găuri mici. Sap de care trebuie, când trebuie. Că-mi place sau nu. Că știu sau nu. Respir adânc și-nvăț.
N-oi ține eu hârlețul cum îl țin profesioniștii, dar nu mă dau înapoi de la nimic.

Bărbatul perfect mai mult decât imperfect de Cristina G. Gherghel
Dacă numai găuri ar trebui săpate când e vorba de construit o locuință, nu mi-ar mai trebui atâția bani și n-aș mai face un inventar de foști sau curtezani care ar fi putut... Dar erau vai și-amar. Iar cei care erau băieți buni... că am cunoscut și oameni super, ei bine, pe ăia inima mea nu i-a vrut.
Fir-ai tu inimă bleagă!
Dar nu regret nimic și nu-mi pare rău după nimeni. Nu a fost să fie.


12. Umanitate, unde esti? - Mar 15, 2019 4:02:34 PM
Zilele astea am fost la Brasov sa-mi vizitez mama care sta cu sora mea.
Of, mama... ce dor mi-a fost si cat de tare ma doare inima ca s-a ajuns aici.
Draga mea sora, Ana, a doua nascuta, o venereaza pe mama facandu-i toate poftele, dar amandoua sufera. Mama de dorul locurilor unde a trait 83 de ani, Ana pentru ca mama sufera.  Dar n-am avut incotro. Sora mea si-a sacrificat independenta ca sa se ocupe de mama. Amandorura le-a fost si le este greu.
De aceea am venit eu acasa... incerc sa le iau greutatea de pe umeri si sa le fac viata un pic mai usoara.
M-am inhamat la o munca grea... ce se ingreuneaza si mai mult minut dupa minut. Dar n-am sa dau inapoi, fie ce-o fi.

Mi-e dor sa scriu... parca nu mai am stare,  insa nu am timp si nici dispozitie. Trebuie sa ma gandesc,  sa planuiesc si sa organizez vanzarea apartamentului si construirea casei. In plus, 14 Nuante de Rosu, imi ocupa parte din minte caci e aproape de lansare.

Insa postarea de azi este despre altceva.
Lacrimi calde imi curg necontenit pe obraji din cauza unor fapte la care am asistat astazi, cand ma intorceam de la Brasov.
Nu reusesc sa inteleg... nu pot sa cred...
Unde... unde si cand ne-am pierdut umanitatea?
De ce?!
Chiar nu aveam alegere?

Sa povestesc, sa stii la ce ma refer.
Eram in autocarul in care m-am urcat din Brasov cu destinatia Roman.
In Onesti o batranica infrigurata vrea sa urce, soferul o opreste. Batranica se roaga de mai multe ori. Nu reusesc sa inteleg de ce. As vrea sa intervin. Intreb soferul ce se intampla. Ma ignora.
Insist.  Vreau sa stiu de ce refuza sa o ia. Imi zice ca nu poate opri unde-i  cere batranica "Nu este statie in localitatea ei. E nebuna. Nu vreau sa iau amenda. Nu va bagati. Nu e treaba dvs."
Se inchid usile si plecam. Incep sa plang mocnit. Ma tin cu mainile de stomac atat de tare sufar: "Dac-ar fi fost mama in locul acelei biete bunici?"
Vreau sa urlu, sa-l scutur pe sofer, sa-l intreb daca are mama si cum s-ar simti sa afle ca a fost tratata mai rau decat un caine. Dar n-am ci cine vorbi. Se uita tacticos pe fereastra de parca ar fi un zeu.
N-o fi fost statie in satul bunicutei, dar oprise de nu mai putin de 6 ori in locuri nemarcate pentru fete si femei tinere. Dar bunicuta era... doar un suflet batran, o fiinta fara valoare.
Am coborat din autobuz cu fata impietrita si-afara, desi ploua, m-am sprijinit de un gard si m-am indoit de durere. Nu mai aveam lacrimi dar am plans cu suspine, daca are sens ce spun.  Nu credeam ca-i posibil, dar se poate plange fara lacrimi. Am suspinat zgomotos pana acasa. S-a oprit lumea sa se uite dupa mine. Eu... nu sunt o batranica inca... eu am mai multa valoare.

Ce vreau sa spun este ca nu este admisibil sa nu ne respectam batranii. Fara ei niciunul dintre noi nu ar exista. Batranii au dreptul la demnitate.
Va rog, oameni buni. Va rog.
"Ce tie nu-ti place, altuia nu face."Batranii sunt slabiciunea mea.  Ei au nevoie de intelegere si sprijin. Nu-i marginalizati, nu-i luati in deradere. Ei sunt cei ce ne-au dat viata.
Ma voi lupta pentru drepturile lor pana la moarte.
Nu sunt o sfanta... Am gresit mult la viata mea dar nu am umilit.

Atat.

Am scris de pe telefon. Mi-a luat o vesnicie.  A trebuit sa-mi eliberez inima. Sufar imens.

De ce-am uitat sa fim oameni?
Cum dormim noaptea?
Cum ne uitam in oglinda?
Ce vedem in ochii nostri cand o facem?

Umanitatea lipseste de Cristina Gherghel

13. Tu ce ai face pentru părinții tăi? - Mar 15, 2019 4:03:37 PM
Îți iubești părinții? 

Sunt sigură că majoritatea dintre voi a răspuns „Da, normal!” sau „Da, foarte mult!”

Dacă îi iubești, ce ai face pentru ei? 

Și la această întrebare mulți ar răspunde „Orice!”
Păcat că nu toți avem posibilitatea să facem orice, oricând.
Fiecare dintre noi, copil sau părinte, avem lucruri de făcut independente de relațiile de sânge.
Este greu să ajuți când tu ai avea nevoie de ajutor.

Dacă mă cunoști și urmărești de mult timp, știi că am emigrat în anul 2000, mai întâi în Italia apoi în Anglia. Ceea ce nu știi este motivul pentru care m-am dus printre străini singură.
De fapt, au fost multe motivele pentru care am decis să las tot ce știam și să plec în lumea mare. Însă, să fiu cinstită, am plecat sperând să reușesc să construiesc o căsuță pentru părinți cu baie și apă curentă în casă.
Da, m-am născut la țară și aici, casele vechi nu au aceleași facilități ca cele din ziua de azi.
Când au construit părinții casa prin 1965, nimeni nu s-a gândit să facă o cameră rezervată băii. Așa se obișnuia pe atunci.
Dacă ai avut sau ai bunici la țară, știi despre ce vorbesc.
Când eram mică visam să fac un duș cald în fiecare zi pentru că ne spălam la lighean, pe bucățele în cursul săptămânii și sâmbăta - zi de baie generală - într-o cadă de tablă.
Era greu și incomod.
Când mergeam în oraș, făceam baie la surorile mele care locuiau la bloc. Bietele de ele, când ne vedeau apărând, pregăteau cada în care ne bălăceam ca niște rațe ce n-au văzut apă în viața lor.
Dar despre asta am scris în 14 Nuanțe de Roșu: Amintiri din Copilăria Comunistă.

Ziceam că de aia am plecat și-am trăit numai eu știu cum. Dar, cu toate sacrificiile ce am făcut, căsuța nu am reușit s-o construiesc.
Am tot sperat ca poate anul următor, sau următorul și iar și iar și uite că anul trecut (2018), tata s-a dus dintre noi fără să vadă o baie în căsuța lui.
Nu-ți spun cum m-am simțit, mai ales că n-am apucat nici să termin cartea de memorii care-i este dedicată.
Dar... asta-i viața. Faptele sau nefaptele au consecințe.
Am fost buimacă și copleșită de durere pentru mult timp.
Însă anul acesta, pe 9 ianuarie, am luat hotărârea să mă întorc în țară și să fac ce gândesc și sper de atâția amari de ani că am să fac. Nu se mai poate amâna. Este acum ori niciodată. Și nu pot să nu fac imposibilul acum.
Nu a fost ușor să renunț la viața din Anglia, la noii prieteni și la cariera pentru care am muncit atât de mult. O duceam bine acolo... Da, am avut un hop mare de trecut la sfârșitul anului, dar în general mi-a fost tare bine în Marea Britanie.

Când le-am spus apropiaților și prietenilor despre intenția mea, toți m-au descurajat. Și aici mă refer la români.

— Cum să mergi tu în țară când toți fug de ea?! Știi ce greu să trăiește în România? Știi ce corupție, ce mizerie morală este la noi? N-ai să poți niciodată să faci ce ai tu de gând. Sunt visuri imposibile. O să te îngropi acolo. Să-ți iei Adio de la cariera de scriitor. 

Stai că am uitat să menționez și faptul că doresc să înființez o Asociație Umanitară în folosul bătrânilor din satul meu.
Ce m-au mai luat la mișto românașii noștri...

Am zis că știu că doar aici m-am născut. Am locuit în România din 2010 până-n 2014 și-am văzut ce nenorocire este în țărișoara noastră.
Dar lucrurile nu se fac singure. Cineva trebuie să înceapă de undeva. Am zis că mai bine mor încercând decât să nu fac nimeni pentru că „nu se poate.”

Sincer, nu aș fi vrut niciodată să mă întorc în România dar mama are nevoie de ajutor.
Ce fac acum, fac exclusiv pentru mama mea.
Anul acesta împlinește 84 de ani, nu mai poate să-și poarte singură de grijă. De fapt sunt cam 20 de ani de când am avut mereu pe cineva cu ei, și în ultimii ani, noi, copiii lor, am avut grijă de ei cu schimbul. O lună unul, altă lună altcineva... Din păcate, unii au făcut mai puține luni decât alții dar fiecare a făcut ce a putut.
De când s-a stins tata, iubita mea soră, Ana, a avut singură grijă de ea și-n octombrie a luat-o la ea într-un oraș de lângă Brașov.
Și ce greu le-a fost amândurora să se adapteze la noua conviețuire și stil de viață...
Biata mea mamă... să se obișnuiască la oraș după 83 de ani la țară, într-același loc...
Nu este ușor și vrea să vină acasă, n-are stare.
Biata mea soră îi oferă toate condițiile dar mamei îi este dor de casa ei în care a trăit atâția amari de ani. Îi este dor de patul în care dormea tata...
Să iei un bătrân din locurile lui e ca și cum ai scote un copac din rădăcinile de 100 de ani și a-l planta în alt loc.
Șansele să prindă rădăcini în noul loc sunt puține.

Așa că am decis să vin acasă, să-mi vând apartamentul și să-i construiesc mamei o căsuță cu baie și apă curentă.
N-am nici jumătate din banii necesari pentru că apartamentul meu nu are o mare valoare imobiliară, dar am să fac ce-am să pot.
Aruncă o privire la pozele de la apartamentul meu. Poate-l vrei tu.

Apartament cu doua camere de vanzare in Roman-Neamt
Știu că toată lumea crede că am o avere pusă deoparte că doar atâția ani am stat departe de țară...
Dar uite că n-am. Dacă aș fi avut, aș fi construit de mult casa asta la care mă gândesc de copil.

Apartament cu doua camere de vanzare in Roman-NeamtApartament de vânzare în Roman/Neamț, 19 000 euroÎn orice caz, pun anunțul relativ la apartament și aici în caz de cineva vrea să facă o investiție.
Îl poți vedea pe Facebook dacă te interesează mai multe fotografii.

Apartament cu doua camere de vanzare in Roman-Neamt
Apartamentul de 45 de mp aflat pe Aleea Liliacului (Roman/Neamț, pe lângă Biserica Catolică Fericitul Ieremia Valahul-Str. Siretului) la etajul doi (2), are două camere și este semidecomandat.

Blocul construit în 1980, este izolat în totalitate. Zona este foarte liniștită, o școală și un supermarket aflându-se la 10 minute de mers pe jos, centrul la 20 de minute (tot pe jos). În plus, la numai 2 minute este o stație de autobuz care duce peste tot în oraș (inclusiv la Kaufland și Roman Value Center – Carrefour).

Aceasta locuință imediat locuibilă are parchet vechi în condiții optime și este extrem de ușor de modelat după propriile nevoi și preferințe (avantaj de a alege materialele, calitatea finisajelor, culorile) dar și după bugetul personal, fiind o optimă investiție pe termen lung.

Alte detalii:
• Apă și gaz separat
• Bideu
• Centrală pe gaz cu calorifere noi
• Ușa de la balcon (neacoperit) și ferestrele sunt de pvc/termopan cu plase anti țânțari
• Pereții alb imaculat nu au avut niciodată igrasie

Preț 19,000 euro.
Cine este serios interesat și intenționat este rugat să mă contacteze la numărul de tel: 0765978666, să-mi scrie aici sau sa-mi trimită mesaj pe Facebook.

Apartament cu doua camere de vanzare in Roman-Neamt
Tu ce ai face pentru părinții tăi? 
Eu îmi vând apartamentul pe care am jurat să nu-l vând niciodată. Este singurul lucru pe care îl am.
Dar s-o văd pe mama că are condiții este mai important decât orice. Am amânat destul. Nu vreau să plâng în pumni că nu mi-am luat inima în dinți când a trebuit.


14. La Anul și La Mulți Bani! - Jan 6, 2019 2:01:17 PM
În marea noapte dintre ani, Eu vă urez La Mulți Bani!
(Euro, lei și dolari Ca să nu fiți cocalari.)Euro, dolari și roni
Și-un duium de neuroni.

Vă urez s-aveți de toatePantofi, fuste și capoate. Carne, ouă, brânză, pâine Să nu fiți flămânzi ca-un câine. 
Dar cel mai mult vă doresc S-aveți suflet omenesc,Să-ndrăgiți pe toată lumea,Și să n-umblați cu minciuna. 
Să fiți buni și iubitoriNu numai de sărbători. Să ajutați de puteți, Și să nu mâncați bureți.

Să fiți slabi, să fiți vioi
Când culegeți păpușoi.
Să râdeți și să glumiți,
Să fiți mereu mulțumiți.

Doresc la toți sănătate, Iubire, fraternitate, Norocul să vă găsească, Dorințele să vi se-ndeplinească. 
Mai mult n-am ce să vă spunC-am mâncat niște săpun, Și-am făcut spume la gură Să compun o urătură. 
Cui nu-i place ce-am uratEste un nevertebrat. Cine are clopoței, Să sune tare din ei.  
Și la anul ce-o veniPoate că voi reveni. Sunați măi!!!Hăi, hăi! 

La Anul și La Mulți Bani!

P.S. Mulțumesc din suflet celor ce mi-ai trimis urări de bine în privat.
Am în jur de 400 de mesaje pe care, probabil, le voi citi în anul următor. 
Uraturi amuzante de anul Nou de Cristina G.Photo credit: Pixabay

15. Ma lepad de rau: Sa fii bun este o alegere - Dec 30, 2018 8:51:14 PM
Am vrut de mult să scriu despre lucrurile acestea care mă rod din interior, dar n-am mai apucat.
Înainte de a intra într-un an nou, vreau să mă lepăd de toate gândurile și trăirile negative.
De anul viitor vreau să scriu pe un alt ton.
Mai mult ca sigur că o să mă abat de la regula asta, dar te anunț de pe acum ca să știi că mă contrazic des.
Așa, ca să fie mai palpitant.

Drag cititor, sunt sigură că, din nefericire, ai întâlnit și tu oameni cu care nu se poate discuta ca de la persoană la persoană.
Mai bine zis, persoane care nu te lasă să vorbești căci adevărul absolut e în „colțul lor”.
Eu sunt deosebit de „norocoasă” în această privință dovadă făcând atâtea cărți de memorii dramatice.

Cu toate studiile pe care le-am făcut și-ncă le fac (sunt autodidactă), nu am reușit niciodată să ajung la un compromis cu oamenii nerezonabili pe care i-am întâlnit.
Singurul mod în care am reușit să mă apăr de efectul lor nociv și, din nefericire, de atacurile lor deosebit de crunte, a fost să tai orice legătură cu ei.
Știu că e ușor să faci asta când ființa irațională este străină, adică nu ești legat prin sânge de ea, însă când persoana cu care nu se poate discuta îți este soț (partener), copil, frate, soră, mamă, bunică, rudă apropiată, nu este deloc simplu să te îndepărtezi.
Mai ales când locuiești fizic aproape.

Ce vei citi mai departe, ți se va părea, poate, familiar.
Dacă-i așa, înseamnă că cunoști în primă persoană iadul pe pământ.
Îmi pare rău pentru tine și sper din suflet că ai ieșit din mizeria în care te-au împins acești demoni.

Până cum circa 20 de ani, nu credeam în magia neagră și nu credeam că un om este în stare să-și vândă sufletul diavolului ca să-ți facă rău.
Dar când o femeie oarecare a intrat în contact cu familia mea, a trebuit să fac un pas înapoi și să accept că există diavoli pe pământ.
Nu povestesc ce anume a făcut familiei mele că a trecut demult.
Este doar un exemplu.

După ea, am întâlnit alte creaturi cu sufletul negru care mi-au făcut extrem de mult rău.
Creaturi care privesc lucrurile dintr-o singură perspectivă, a lor evident.
Pentru aceste ființe există numai un singur adevăr, cel pe care-l gândesc și proclamă ei.
Oricât ai încerca să discuți cu acești aghiuță, n-ai cum. Nu te ascultă, n-ai dreptul la dialog căci ei și-au făcut o idee despre tine (sau o problemă comună) și nu au intenția să și-o schimbe.
Se cred mai ceva decât o zeitate, mai ceva decât Dumnezeu.
Dar după părerea mea, Dumnezeu își schimbă des părerea în bază a ceea ce se întâmplă în lume.

De curând am avut de-a face cu o astfel de persoană nerezonabilă.
O persoană pe care am ajutat-o extraordinar de mult.
O persoană căreia nu i-am cerut nimic, dar de la care m-am așteptat să se comporte civilizat.

Și-acum tu vrei să-mi spui: „Să nu te aștepți niciodată la nimic de la nimeni.”
Tu nu te aștepți să fii respectat când tratezi cu respect? 
Dacă nu te aștepți, atunci ești un sfânt.
Eu mă aștept. Respect este singurul lucru ce datorăm fiecărui om și animal.

Din ce am observat de-a lungul anilor, oamenii care au mult în viață se fălesc cu proverbul de mai sus și cu ăsta: „Banii nu aduc fericirea.”
Nu discut proverbele acum, am făcut-o de multe ori până acum.

Această persoană cu care am avut nenumărate divergențe de-a lungul anilor (încă înainte de a o ajuta), mi-a imputat că am ajutat-o doar pentru că mi-a convenit.
Nu am dat din bunătate, dar din surplus.
Nu m-am sacrificat, m-am fălit.
Ba mai mult, nu am ajutat-o pe ea, am profitat.

Acum, pentru un om care nu a profitat niciodată de nimeni și de nimic, pentru o persoană care mereu a dat și cămașa de pe ea și care a respectat și respectă orice ființă și lucru de pe pământ, astfel de acuzații sunt absolut covârșitoare.
Bârfele, vorbele pe la spate, acuzațiile aruncate în vânt dor, însă toată lumea vorbește aiurea câteodată. Treci cu vederea, ignori că na, și tu ai greșit și sfinții o fac.
Însă când acuzațiile sunt aduse ca de un tribunal regesc cu profundă ură și siguranță, atunci rămâi tâmpit și te întrebi dacă persoana care te acuză este însăși Satana pentru că niciun om care are chiar și 1% suflet și creier nu ar gândi și zice asemenea aberații.

Această creatură pe care o cunosc din fașe, mi-a făcut extraordinar de mult rău de-a lungul anilor, dar asta nu m-a împiedicat să o ajut.
Știam că nu merită în ruptul capului, dar am făcut-o oricum.
Chiar dacă m-a costat extraordinar de scump.
Din nefericire, aceste creaturi beligerante habar nu au ce este sacrificiul, compromisul și suferința pentru că nu au probat niciodată pe pielea lor.
Ei nu au ajutat și nu și-au călcat pe fire și pe mândrie să dea șanse celor ce le-au greșit.
Mai bine zis, ei nu au ajutat niciodată pe nimeni, bun sau rău.
Ei nu știu ce-nseamnă să pierzi bani pe spatele altora după ce ai muncit ca un sclav să-i aduni.
Ei nu știu ce-nseamnă să stai toată viața în frig, să cumperi cele mai ieftine lucruri ca să reușești să pui ceva deoparte să reușești să faci cadouri în stânga și-n dreapta.
Nu știu ce-nseamnă să fii om cu toți.
Ei știu să ia și să te scuipe. Dar, curios și absolut absurd, ei sunt convinși și insistă că au ajutat.

Să te păzească Dumnezeu să le atragi atenția asupra comportamentului lor arogant, nerespectuos, insolent și impertinent.
Să nu te pună păcatul să le spui sau să-i întrebi:
„Măi aghiuță, tu știi ce este respectul? 
Cum îndrăznești să stai în baie 15 minute când oamenii trebuie să meargă la servici? 
Cum să lași farfuriile nespălate 5 zile când alții trebuie să folosească chiuveta? 
Etc., etc., etc.”
Nu, să nu faci asta că imediat îți imput că le-ai scos ochii că i-ai ajutat.

Și pentru că i-ai ajutat ei îți poartă pică toată viața.
Aceste creaturi știu doar să ia fără să dea.
Ba mai mult, aceste creaturi te insultă și te înjunghie pe față. Nu se dau îndărăt să-ți plătească înmiit ajutorul ce le-ai dat necondiționat, da, dar în sensul opus.
Sunt capabili să te dea pe mâna poliției după ce ți-au înscenat o mârșăvie.
Ba chiar nu ar clipi dacă ți s-ar tăia capul sau ai muri cu o seringă în braț după ani de pușcărie făcuți pe nedrept pentru că ei (și prietenii lor) au depus mărturie falsă împotriva ta.
Nu numai că nu au remușcări ce orice om sănătos la cap, dar se bucură și bat din palme.
Asta după ce le-ai salvat viața. Literar.

Nu, nu mă aștept niciodată la gratitudine din partea celor pe care i-am ajutat, dar nu mă aștept nici să fiu înjunghiată, umilită, scuipată și batjocorită. Nu mă aștept să devin cârpă și sac de box după ce numai Dumnezeu știe cât de greu mi-a fost să ajut.  
Dacă nu ți s-a întâmplat niciodată așa ceva, nu cita proverbe. Nu judeca și nu-ți da cu părerea.
Știu din experiență că sunt mulți cei cărora li s-a întâmplat așa ceva.
Știu că mulți plătesc și la propriu și la figurat din cauza celor pentru care s-au jertfit.
Când ești părinte știi că copiii pot fi ingrați deoarece habar nu au ce este greul, dar oricum ar fi, nu te aștepți să te înjunghie râzând.
Și totuși se întâmplă.
Cât de dureros este asta? 
Cât de absurd? 

De-a lungul anilor, am fost acuzată de multe chestii abominabile care nici nu mi-au trecut prin cap vreodată.
Numai unui criminal i-ar trece prin cap unele ticăloșii.

Știi ce cred eu? 
De fapt nu cred, știu din experiență.
Cine te acuză de ceva ce tu nici măcar nu ai gândit (pe nedrept deci) este pentru că așa se comportă/fac ei. Ei fac și dau vina pe tine.
Unii nu știu să-și asume responsabilitatea acțiunilor și dau mereu vina pe alții.
Ei fac rău și ei acuză, bagă zâzanie și se răzbună.

Mai știu și o altă tipologie de oameni care te pedepsesc pe tine pentru ce le-au făcut alții. 
Spui o dată un cuvânt greșit, sau nici măcar nu e greșit că-i o glumă, dar așa îl interpretează ei, și-ai trezit bestia nerezonabilă care te atacă cu toată muniția de răutate pe care alții au descărcat-o asupra lor.
Am mai scris despre asta.

Mai sunt și acei oameni pe care-i cunoști de 1000 de ani și care de-a lungul timpului ți-au urmărit orice mișcare și apoi și-au făcut o impresie despre tine care este extraordinar de departe de realitate.
Te-au judecat din prisma/perspectiva lor. Ți-au cântărit acțiunile cu cântarul lor folosind greutățile construite de ei. Te-au etichetat cum au decis ei că-i corect și s-au convins că au dreptul să creadă tot ce-i mai rău despre tine. Nu țin cont de situații, de contexte, de motivele ce te-au împins să faci sau să te comporți într-un anumit mod. Pentru ei nu există o altfel de oca decât ocaua lor. Mi s-au spus și reproșat multe la viața mea.
De exemplu, când am îndrăznit să-i rog cu lacrimi pe călăii mei să înceteze cu acuzele și atacurile nemiloase, mi s-a spus că sunt penibilă. După ce m-au înjunghiat de o mie de ori (înainte și după ce i-am ajutat), mi-au spus să încetez să fac pe-a victima. Mi-au spus că nu mă cunosc deloc așa cum mă cunosc ei. Mi-au spus că cred că mă cunosc, dar nu e așa. Ei știu mai bine. Ei m-au urmărit, ei m-au văzut ce am făcut atunci și altădată... de fiecare dată. Eu nu știu ce-i cu mine, dar ei știu. Și asta după ce mi-am dedicat mai mult de jumătate din existență introspecțiilor zilnice.
Știi tu mai bine decât mine ce-i în sufletul meu? 
De ce? 
Pentru că tu ești așa cum mă acuzi pe mine? 
Pentru că așa sunt cei cu care alegi să te înconjuri? 
Pentru că bagi pe toată lumea în aceeași oală? 
Pentru că tu te îndoiești de candoarea oamenilor? 
De ce nu crezi că există oameni buni și curați pe lume? Pentru că tu habar nu ai să fii bun, nu? Nu crezi în candoarea oamenilor pentru că tu ești negru la suflet. Habar nu ai ce este puritatea de suflet. 
Nu am niciun interes să te mint că-ți vreau binele pentru că nu vreau nimic de la tine. Nu ai tu ce am eu nevoie.

Aș putea să scriu o listă deosebit de lungă cu toate acuzațiile aberante ce mi s-au adus până acum, dar sunt sătulă.
Mi-au trebuit mai mult de douăzeci de ani să învăț să mă ridic la fel de repede precum m-au făcut unii să cad.
Și știi de ce astăzi nu mă mai doare? 
Pentru că nu e vina mea că le lipsește sufletul. 
Nu e vina mea că au devenit călăi după ce au fost abuzați.
Nu e vina mea că au ales să fie răi.

Dar, până acum, am umplut oceane cu lacrimile vărsate în solitudine și izolație.
Râuri întregi s-au format din sângele ce mi-a curs din rănile făcute fără considerație.

Mi-e milă de ei și-ar vrea să le iau durerea că știu că suferă.
Știu că au atacat ca să se apere.
Văd printre lacrimi și insulte pentru că vreau să văd.
Numai că ei iau acțiunile și vorbele drept atacuri sau minciună.
Nu pot să-mi distrug întreaga viață pentru cei ce mă disprețuiesc și mă batjocoresc.
Nu sunt Isus.
Dumnezeu nu mă va lua la El când mă vor fi pus pe cruce. N-am unde să merg. Nu mă așteaptă nimeni nicăieri. Mă am doar pe mine.

După mai mult de douăzeci de ani de muncă asiduă să-mi întăresc pielea și gradul de rezistență la atacuri nemiloase, astăzi nu mai plâng și nu mai am răni care sângerează. 
Mi-au rămas cicatricile.
Dar acestea nu dor decât când e vreme rea.

Nu port pică nimănui.
Îmi văd de viața mea așa cum am făcut-o-ntotdeauna.
Nu am grija altora, nu urmăresc și nu judec pe alții decât atunci când fac rău familiei mele sau mie personal.
Critic pe cei ce se „dau și se cred mai buni și mai drepți” după ce ucid râzând, chiar dacă numai la figurat.
Nu am timp, energie și nici cea mai mică voință să mă gândesc la răzbunare, să complotez la ruinarea lor. 
Ba chiar îmi pare rău dacă au probleme.
Îmi pare rău pentru că sunt om și am suflet.
Și asta împotriva a tot ceea ce mi-au făcut unele creaturi venite direct din iad.

Acum la sfârșitul anului, mă lepăd de rău și mă îndepărtez de ființele nerezonabile.
Mi-a fost greu să ajung aici, dar sunt mândră de mine. Altcineva în locul meu ar simți altceva și-mi pare rău pentru ei.
Ura, gândurile de răzbunare, grandomania, superbia sunt sentimente distructive. 
Poate în final vei face rău celor pe care-i urăști, dar cu ce preț?
Vei pierde mai mult decât vei câștiga.
Îți vei fi irosit ani din viață și pierdut sufletul iremediabil.
Nu bate din palme, nu juca pe mormântul altora.
Când distrugi pe alții, te distrugi și pe tine.

Să fii bun este o alegere, nu o consecință. Aceasta este legea mea de aur.

Ma lepad de rau-De vorba cu autorul Cristina G.Fotografie de pe Pixabay
16. Asculta-ma pe mine, sunt mai batrana decat tine! - Mar 16, 2019 9:01:07 AM

Ai întâlnit și tu oameni care le știu pe toate, nu? 
Și nu numai oameni mai în vârstă decât tine, dar chiar mult mai tineri?

Mă crezi sau nu, există mulți tineri, ba chiar copii, care sunt mai înțelepți decât unii bătrâni. 

Dacă ești un om obiectiv, nu ți-am spus nicio noutate.

Ia aminte la un bărbat de 70 de ani care aleargă după tinerele și la un copil orfan.
Care se descurcă mai bine? 

Sunt o persoană introvertită și foarte timidă de mică, dar contrar firii mele, sunt sociabilă și foarte prietenoasă cu oamenii, în general.
Mă forțez să leg conversații chiar dacă roșesc, mă bâlbâi și tremur.
Comportamentul uman, mintea umană de fapt este cea mai mare pasiune a mea. Îmi place să studiez pe cei ca mine.
Însă nu te lăsa înșelat, nu studiez numai pe alții, eu sunt primul meu cobai de laborator. Mintea mea este subiectul numărul 1.

De ce multe persoane tinere și foarte tinere sunt mai înțelepte decât unii bătrâni? 
Pentru că au o experiență de viață mult mai vastă. Poate au fost lăsate singure de mici. Poate că au fost învățate să-și poarte singure de grijă de mici. Poate au citit milioane de cărți de auto-ajutor și autocunoaștere. Poate sunt introvertite și grozav de incisive cu propria personalitate. Poate sunt mai obiective și privesc fotografia întreagă din toate unghiurile, nu numai din unul. Poate sunt intuitive, empatice și simpatetice de la natură. Poate că văd dincolo de cuvinte, direct în suflet unde șade durerea altora și nu ajung la concluzii absurde bazate pe ignoranță, superbie și pură răutate. Etc., etc., etc. Fiecare persoană înțeleaptă vorbește din propria experiență și după ce a studiat îndelung natura umană.

De curând am cunoscut o femeie care s-a prezentat cam așa:
„Când eram în țară, credeam că le știu pe toate și voiam să-i învăț pe toți ce știam. Când am emigrat, mi-ai dat seama că nu știam nimic și m-am schimbat.”

Nu era tânără, ba chiar era trecută de floarea vârstei.
Am rămas foarte impresionată de umilința ei, căci mi-am dat seama că nu i-a fost ușor să admită așa ceva și să ia decizia să se schimbe.
Mi-a plăcut de ea până la fraza următoare:
„Toți românii se cred mai deștepți decât alte nații și nu ascultă de nimeni. Se cred cei mai tari, frumoși, capabili, dar nu-i nimic de capul lor.”

Menționez că femeia în cauză este româncă și toate frazele sunt aproximative. Nu-mi amintesc cu exactitate, vorbă cu vorbă, ci sensul general.
Mai menționez că, în general, părea că vrea să ajute și chiar m-a ajutat.
Asta împotriva voinței mele căci chiar nu aveam nevoie și nu era necesar.
Ne-am și certat pe tema asta și a stat botoasă ceva timp.
Numai Dumnezeu, ea și eu știm de ce a făcut-o.
Prefer să nu divulg adevărul adevărat. E sufletul ei.

Și după asta a început să-mi dea sfaturi după sfaturi și iar și iar și iar și iar.
Fără număr, fără sfială, fără pauză.
Am tolerat vreo câteva ore până când n-am mai putut.
Nu eram acolo să-mi bârfesc concetățenii și să primesc sfaturi de la o femeie convinsă că le știa pe toate, dar s-a schimbat.
Am întrebat-o cu calm:
— Doamnă, ce știți despre mine și viața mea? Am mamă și 6 surori mai mari. Nu credeți că am destule persoane care să mă sfătuiască dacă am nevoie?
— Dar eu sunt mai în vârstă decât tine și trebuie să mă asculți! Vezi, exact ce spunem, ești mândră ca toți românii! Nu știi ce-i umilința.

Am lăsat-o baltă. Aveam destule pe cap și fără să intru în conflicte cu ea.
Păcat că nu m-a lăsat ea în pace.
S-a ținut ca scaiul de mine și-o mânca limba de nu mai putea.
Trebuia neapărat să-mi vorbească de Dumnezeu și de faptul că trebuie să cred și să mă duc la biserică, să mă spovedesc și să-mi pun cenușă pe cap dacă vreau să-mi salvez sufletul.

Dar dacă s-ar fi mulțumit numai cu învățămintele astea... Ah, ce bine ar fi fost, dar nu. Nu am avut eu norocul ăsta.
A insistat să-mi caut iubit și să fac copii că ăsta-i scopul femeilor în lume, altfel am trăit degeaba.
Mi-a zis cum și ce anume să fac.

Apoi m-a întrebat data nașterii și mi-a citit în stele unde a văzut că am să am 2 copii și un bărbat... și câte și mai câte.
Mă durea capul și-mi venea s-o agresez verbal să mă lase în pace, că de vorbă bună nu știa.
Am rugat-o frumos să-și vadă de viața ei că am eu grijă de a mea.
S-a simțit deosebit de ofensată de i-au dat lacrimile.
Am îmbrățișat-o și i-am spus deschis că știu mai multe despre viață decât îmi spune ea.
„Am plecat de mică de acasă.”
— Da, știu, răspunde ea. Știu că ai fugit de acasă când aveai 14 ani și...
Băi, am crezut că mi-a dat cu ceva în cap pentru că a spus asta cu atâta siguranță încât toți cei prezenți s-au uitat uluiți la mine.
Nu, n-am avut norocul să fiu singură.
Numai cu mine vorbea, e drept, că nimeni altcineva n-avea răbdare să o asculte pe femeia asta atotștiutoare.
— De unde știți asta, dragă doamnă?
— Mă pricep să citesc oamenii. Îți știu povestea, da.
— L-ați întrebat pe Dumnezeu dacă aveți dreptul să etichetați și să judecați oamenii fără să aveți nici cea mai mică idee despre ei?
Mi-am permis s-o întreb asta pentru că toate sfaturile ei ajungeau în același loc: „Întreabă-l pe Dumnezeu ce trebuie să faci, așa cum fac eu. El o să-ți spună exact. O să-ți indice calea. Ș.a.m.d.”
Nu știu dacă a spus da, sau nu. Nu știu dacă a răspuns sau mormăit ceva, dar știu că tupeul îl avea să răspundă la toate.
Asta pentru că Dumnezeu vorbea prin ea și le știa pe toate.

Pe moment am vrut să spun ceva și cred că am spus că am plecat la școală când aveam 14 ani.
Dar ce rost avea să mă iau la harță cu doamna care se schimbase de când emigrase (acum vreun anișor)? 
De ce trebuia să-mi explic eu existența în fața ei? 
Dar uite că am avut instinctul ăsta.
Și știi de ce? 
Pentru că sunt scriitoare și zvonurile distrug cariere.

Drag cititor, am scris postarea asta ca să te atenționez. Nu știi cu cine stai de vorbă, nu știi cine-ți poate știrbi reputația fără să se gândească și să ezite o secundă.
Te rog din suflet să nu arunci astfel de vorbe despre nimeni, niciodată.
Vezi-ți mereu de treaba ta și o să-ți fie bine pe pământ... dacă nu ai norocul meu.

Doamna asta care-și disprețuiește pe față conaționalii, ca mulți alții, era grozav de mândră de schimbarea ei pe care eu nu am văzut-o.
Nu zic că nu a suferit nicio schimbare, dar, Dumnezeule, cum era înainte de asta? 
Câți oameni a scos din fire și pe câți i-a înnebunit cu înțelepciunea ei? 
Câtor copii le-a impus sfaturile ei fără fundamente? 
Mi-e frică să mă gândesc și nu e nici treaba mea.

Se zice că orice om pe care-l întâlnești te învață ceva. 
Sunt de acord.
De la doamna în chestiune am învățat să respect și să consider pe toată lumea indiferent de vârstă.
Păcat că știam asta de când eram mică.
Acum serios, sunt sigură că am învățat ceva, dar nu pot să-mi dau seama chiar acum ce anume.
E prea proaspătă întâmplarea.

Of, superbia... și bârna... bârna pe care cei ca doamna mea nu o văd în ochii lor, dar nu pierd așchia din ochiul altora. 
Oare chiar viața unora este atât de perfectă încât să se ocupe de a altora? 

Sfaturile se dau la nevoie și la cerere, nu când te mănâncă limba și vrei să-ți impui înțelepciunea. 

Da, da, și eu dau sfaturi... asta fac în postări și cărți, dar nu oblig oamenii să le citească.
Citește cine vrea și are nevoie. Este decizia lor.

Dar e adevărat, am dat sfaturi „în tinerețea mea”, exact ca doamna și mi-e rușine de mor. De mor.
Noroc că nu era Facebook pe atunci...
Moamă, prăpăd aș fi făcut!
Iartă-mă, Doamne, iartă-mi căci mă căiesc din toată inima mea!

Dacă doamna în cauză citește postarea asta, am dat de naiba!
Doamne păzește-mă căci este total irațională.
Pentru dânsa nu există un alt adevăr decât al dumneaei.
I-ar da sfaturi și lui Dalai Lama fără să-l asculte o secundă.

Când Dumnezeu îți vorbește și-ți arată calea, le știi pe toate și ai dreptul să tai și să spânzuri pe oricine nu merge la biserică.
Unde ești, Doamne? 
Mie de ce nu vrei să-mi vorbești? 
Pentru că nu știu cum să te întreb? 
Nu mă trimite la dumneaei să învăț. Fie-ți milă, te rog!
Ajungem la cuțite și n-am nicio șansă.
Mă bate cu experiența. Mă face praf.

Ce baftă am la astfel de ființe.
Este un cerc vicios. Oriunde mă uit, dau de alta care mă înhață și mă sucește de n-am aer.

Sper să nu mai întâlnesc persoane ca ea.
Chiar m-am săturat de atâta aroganță și lipsă de respect.

Omul e bun pentru că așa trebuie să fie, nu din frică de Dumnezeu. Miile de cruci și mătănii nu te ajută la nimic dacă ești încrezut, hapsân, crunt, criminal, judecător și călău.

Pace în suflete și multă înțelegere.
Să te ferească Dumnezeu de persoane nerezonabile.

Aroganta, superbie si sfaturi gratuite-De vorba cu Cristina G.Fotografie de pe Pixabay


17. A mai trecut un an si iarasi altul vine - Dec 29, 2018 12:01:52 PM
Versurile astea amuzante, dar absolut nepretențioase, au fost publicate pentru prima dată în 2013 pe https://eumerit.blogspot.com.


Iată un alt an a trecutIar eu multe n-am făcut.N-am devenit scobitoare (slabă),Și nici mare scriitoare.
Dar pe cine să acuz,Că iar am făcut abuz,De gaze și de durereC-am mâncat prea multe mere?
Bărbat, nu am căutat.Zic, că mulți m-au întrebat.Mi-s persoană solitară Și pe veci celibatară. 
Am iubit pe cineva... Stai bre, nu te ambala, Că nu au ieșit scântei, Și-a rămas și el holtei. 
Nu c-ar fi fost vina lui,De fapt, nu-i a nimănui,Eram foarte diferiți,Chiar dac-amândoi „săriți”.
Dar să-întoarcem pagina,Că sunt tristă-n pana mea!Și iarăși de Anul NouSunt mai singură ca-un ou. (Am vrut să scriu bou, dar mi-s muiere... :p )
Nu e bai că toate trec,Chiar dacă iar nu petrec.Toată viața am fost așa... ,Dă-te, fă-n dragostea mea! (Merit asta. Ce tot atâtea lacrimi!)
Totuși am fost invitatăLa-o petrecere ciudată,Dar nu vreau ca să mă duc,Că mă simt singură cuc.
Și la anul ce-o veniJur că nu voi mai iubi!M-oi concentra pe-un serviciȘi-oi adopta 8 pisici. 
E cam nasoală treaba dacă de 5 ani tot asta zic, însă, pe atunci să devin scriitoare era doar un gând.
Numai în 2015 am început să lucrez pe brânci ca să-mi ating scopul.
E greu, mai greu decât își poate imagina cineva, mai ales pentru mine care nu m-am învârtit niciodată în cercuri literare și n-am cunoscut pe nimeni în acest domeniu.
În decembrie 2016 am publicat primul fragment dintr-o carte de memorii și numai atunci lucrurile au început să prindă contur.
Acum că știu cum merg treburile, mi se pare și mai greu deoarece oricât talent ai avea, dacă nu ai bani sau/și cunoștințe, trebuie să muncești infinit mai mult decât majoritatea.
De aia mulți scriitori (și alți oameni super talentați) se dau bătuți când nu apar rezultatele.
Eu am să lupt până în ultima clipă a vieții mele.

Și-acu, că te-am super plictisit, îți spun că aceste versuri au fost incluse în cartea numită „Îmi Curg Mucii, Deci Exist!”

A mai trecut un an... poezie de Cristina G. Photo credit: PixabayPS.
Fotografia asta va fi folosită în noua mea carte în limba engleză intitulată ironic: „All the men I could have loved”. 
Încă nu sunt sigură că ăsta-i titlul final. 
Poate ai tu o idee de titlu. 
18. Iubirea față de părinți și aruncarea cu pietre - Nov 11, 2018 4:16:17 PM
Îți iubești părinții?
Cât de mult?
Îi mai ai încă în viață?
Ce ai face să îi vezi fericiți?

Tocmai ce am fost pe Facebook unde o poză reprezentând o femeie bătrână dormind pe jos, mi-a rupt inima.
Parcă am văzut-o pe mama în locul acelui chip străin.

Am o slăbiciune pentru oamenii bătrâni.
Întotdeauna îmi văd părinții când mă uit la ei. Dar nu de acum, sau de anul trecut, ci dintotdeauna.
Deseori mă sprijin de pereți când trec pe lângă un om bătrân ce merge tremurând.
Iar dacă plânge, mă prăbușesc sub povara lacrimilor lui.

Dar asta face din mine o persoană mai bună decât cei care nu plâng ca mine? 
Nici pe departe. Poate exact invers.
Plânsul meu nu ajută pe nimeni. Este un reflex al inimii.

Când văd cum unii polițiști arestează sau trag pe jos femei care vând leuștean în piață fără permis, mor de durere.
Nu reușesc să cred că cineva poate fi atât de aprig la suflet.
Dar unele ființe cu aspect omenesc abuză de cel slab de când e lumea și pământul.

Mi-am pierdut tatăl în aprilie al acestui an (2018).
S-a întâmplat cu câteva zile înainte ca el să împlinească 83 de ani.
Dar nu a fost ceva neașteptat.
Tata a suferit 16 ani lungi.
Și tu crezi că a suferit singur? 
Nimeni nu suferă niciodată singur.
După 16 ani de suferință și așteptare, unul ar crede că este pregătit să afle că lui Dumnezeu i s-a făcut milă de tatăl suferind și l-a luat la el.
Dar nu a fost așa.
Toți copiii lui, cei 9 rămași, au fost devastați chiar dacă știau că-i doar o chestiune de timp.
Personal am simțit cum cerul s-a făcut griu dintr-odată și-am crezut că n-are să mai fie niciodată albastru.
Dar ăsta este cursul vieții, nu? 

Părinții mei au avut 10, 11 de fapt, copii împreună. Și cum au avut ei grijă de noi, așa am avut noi grijă de ei chiar dacă suntem împrăștiați prin lume ca potârnichile.
Poate unul s-a sacrificat mai mult decât altul, dat fiecare a făcut ce a putut și nu i-am lăsat niciodată singuri și de izbeliște.
Dar asta nu-i o laudă.
Sunt mulți oameni care fac ca noi. Poate și tu.

Când văd mesaje de genul:
„Cum poate o mamă care a crescut 10 copii să nu aibă pe nimeni să se îngrijească de ea?” izbucnesc în plâns.
Nu pot să concep așa ceva.
Nu știu cum este posibil. N-am un răspuns. Dar n-am să-i arăt cu degetul copiii. Nu este treaba mea. Nu sunt judecător și nici Dumnezeu.

Dar ceea ce mă întristează și mai mult este faptul că mulți predică bine despre compasiune și iubire de părinți, de seamăn și de Dumnezeu, dar văd așchia din ochiul altora ignorând complet bârna din ochiul propriu. 
La arătatul cu degetul și la a da vina pe altcineva nu ne întrece nimeni. 
Oamenii sunt maeștri absoluți în aruncarea cu piatra. 

Cunoști pilda cu Maria Magdalena? 
Dar de Sodoma și Gomora ai auzit? 
De parabola fiului risipitor? 

Într-o zi am văzut un clip în care o copiliță îți hrănea bunicul. Mi-a fugit gândul la tata, era inevitabil. Și iar am izbucnit în plâns.
Dar cu fața brăzdată de lacrimi am putut să citesc primul comentariu:
„Ce drăguț.”

Mi s-a făcut rău.
Drăguț?! 
Nu este chestiune de drăgălășenie, este chestiune de omenie.
Să hrănești pe cineva este pură și simplă omenie. Un act de iubire profundă.
Și toți ar trebui să fim omenoși și să hrănim pe cel care nu poate să o facă singur.
Dar dacă nu o facem, este strict treaba noastră. Noi vom plăti pentru păcatele noastre. Nimeni altcineva nu va fi ținut responsabil pentru lipsa noastră de iubire față de om sau animal. 

Mulți oameni bătrâni uitați de lume au avut copii, dar nimeni nu știe ce relația a fost între aceștia.
Nimeni nu știe de ce copilul nu își sprijină mama, tatăl sau fratele.
Poate copilul e vai de capul lui undeva prin lume, muncind 16 ore pe zi să-și întrețină familia lui. Poate are copii, poate-i bolnav, poate-i singur și el.

Ce vreau să spun este că fiecare dintre noi ar trebui să se îngrijească de viața lui. De mama și de tatăl lui. De copiii, nevasta, soțul și casa lui. 
Ce fac alții este treaba lor. 

Dacă chiar te doare sufletul de cineva, eu zic să-l ajuți fizic.
Distribuirea unei poze de genul pe Facebook nu ajută decât pe acela care a făcut o afacere din asta.

Tu crezi că dacă-i trimiți 100 de euro odată la 3 luni mamei tale, ți-ai scos pârleala? 
Tu crezi că ești mai bun decât alții pentru asta? 
Iubirea este mult mai mult decât asta.
Cel care-și sacrifică existența ca să stea lângă părintele bolnav este un sfânt.
Dar și sfinții mai cad în păcat uneori.
Nu avea tu grijă să-l conduci pe el pe calea cea dreaptă.
Uită-te să vezi pe ce cale mergi tu mai întâi.

Hrănește pe cel care nu poate și nu arăta cu degetul pe cel care nu o face. Nu este treaba ta. 
Nu poți forța un om să iubească sau să-și plătească datoriile morale.

Cine arată cu degetul, nu este cu mult mai presus decât cel condamnat. 
De câte ori îți vizitezi părinții care locuiesc (poate) la 100 de metri de tine? 
De câte ori te trezești ud de sudoare după ce ai visat că i-ai pierdut așa cum temeai de mic copil? 
De câte ori te doare stomacul de dor și de ciudă... de ciudă că nu poți să le dai tot ce au nevoie? 
De câte ori ai dat cu piatra în vecinul care nu simte ca tine? 
Dar de unde știi tu că nu simte ca tine? 
Și chiar de-ai ști, de ce este asta treaba ta? 
Oare chiar ești lipsit de păcat? 

E frig în noiembrie.

Iubirea fata de parinti si aruncarea cu piatra de Cristina G.Fotografie de pe Pixabay

19. Am uitat cum sa fim oameni - Nov 5, 2018 6:20:22 PM

Sunt dezamăgită de natura umană. De fapt, nu, nu sunt dezamăgită, sunt mâhnită. Natura umană nu mă mai poate dezamăgi demult. 
De câteva săptămâni conduc o cercetare online relativă la ce credem noi oamenii despre noi în relație la ceilalți. Și știi ce-am descoperit? Că mulți oameni se cred mai buni, mai deștepți, mai frumoși decât ceilalți când de fapt sunt exact opusul. Dar nu ești surprins să afli asta. Știai demult. Și eu, dar nu voiam să cred. Deunăzi am dat peste conturile de Facebook a unor bărbați/băieți care cred că arată bine pentru că sunt pompați. Chestia este că ori sunt pompați greșit, ori sunt... puhavi.
Comentariile la pozele lor erau ceva de genul: Băiat dulceCaracter deosebitRespectÎmpăratule

Același lucruri pot zice despre multe fete care se cred mai frumoase decât media când au straturi de ciment pe față; gene, unghii false; extensii de păr; sutiene și chiloți cu push-up; etc., etc., etc. Aici comentariile erau (și sunt) și mai și mai ales dacă acestea au sânii și fundul la înaintare: Prințesa lui tataNaturalăVisez la o femeie ca tine
Dar cel mai mult m-au întristat comentariile celor care se cred deștepți pentru că știu cum să scrie „mă-ta” (are cratimă). Și aici m-am dus pe website-uri de cultură. Ce-am găsit, m-a făcut să plâng. Manele în toată regula și, sincer, n-am nimic împotriva manelelor. Consider că cei care câștigă bani din manele sunt oameni demn de tot respectul. Ei au înțeles ce place celorlați. Ei cunosc natura umană și se folosesc de ea. Genii. 
Cei care lasă comentarii „deștepte” însă o fac în fală. „Eu știu mai bine decât tine iar tu trebuie să apleci capul.”„Știu că sunt prost, dar când mă uit în jur prind curaj. ” a spus Ion Creangă.Să citești tu lecții de română de la cineva care scrie cu „tz” în loc de „ț”, e trist. 
De la o astfel de societate, la ce poți să te aștepți? Plâng. Pe bune. 
Se întâmplă doar la noi? Nu. Așa-i peste tot. Se salvează cine poate. 
Dar de ce se întâmplă asta? Pentru că am uitat cum să fim oameni. Poate nici n-am știut niciodată. Tot ce contează sunt aparențele. 
Nu mai suntem, doar părem să fim.  Am uitat sa fim oameni de Cristina G. Gherghel

20. Suferi de aphantasia? Află pe loc - Nov 3, 2018 11:31:30 AM

Aphantasia? Ce este? În afară de a fi un nume tare fain? Aphantasia este incapacitatea de a vedea imagini când închizi ochii. Dacă nu vezi imagini când îți propui să le vezi (în minte = cu ochii închiși), înseamnă că ai mintea oarbă. 
Nu, nu înseamnă că nu ai imaginație ci că nu poți vedea imagini de niciun fel. 
Dar tu habar nu ai dacă suferi de aphantasia pentru că nu te-ai gândit niciodată la asta, nu? 

Eu m-am gândit extraordinar de mult. Am studiat, m-am documentat până la epuizare despre „condiția” asta.

Și știi ce-i foarte interesant? 
Faptul că denumirea acestei afecțiuni (sau condiții) a fost dată de către Universitatea din Exeter (Anglia), localitatea unde mă aflu de 4 ani. 
Hai să vedeam dacă ai aphantasia. 
Ai 2 minute pentru un joc? M-aș bucura să ai. Este un test simplu de tot ca să vezi dacă suferi de aphantasia. Îți propun 4 situații diferite pe care să încerci să le vezi când închizi ochii. Nu te vede nimeni așa că ești liber să închizi ochii când vrei.

1. Imaginează-ți că ești pe o plajă cu nisip alb, întins cu burta la soare. 
Reușești să vezi ce ți-am propus?  

Uită-te la poza de mai jos. 
O vezi sau nu când închizi ochii? 
Aphantasia este incapacitatea de a vedea imagini cu ochii mintii

2. Dacă nu poți asta, închide ochii și gândește-te la un măr. Culoarea nu contează, gândește-te la un măr de orice culoare și formă. 

Îl vezi în mintea ta? Unde e? Într-un copac, plutește în spațiu, pe o masă, pe o carte, într-un ghiozdan sau este pur și simplu în fața ta?
Aphantasia este incapacitatea de a vedea imagini cu ochii mintiiImagine de pe PixabayNu reușești să vezi un măr?Nu-i nimic, încercăm altceva.
3. Gândește-te la o persoană dragă pe care n-ai văzut-o demult, sau pe care ai văzut-o acum 5 minute. Închide ochii. Vezi aceea persoană? Îi vezi fața? Ce haine purta? O vezi pe bunica ta care poate nu mai e demult? 

4. Visezi des? Îți amintești vreodată ce ai visat dimineața? Dacă închizi ochii, poți să vezi ce ai văzut în vis în timp ce dormeai?
Dacă nu ai reușit să vezi nimic din toate astea, suferi de aphantasia. Adică mintea ta este oarbă și nu poate vedea imagini. 

Nu te speria, nu e absolut nicio problemă. Nu vei muri ba chiar nici nu vei suferi deloc. Nu va trebui să iei pastile sau să mergi la doctor deoarece nu este o boală. Aphantasia este pur și simplu incapacitatea de a vedea imagini cu ochii minții. 

Hai să mai încercăm ceva, dar asta numai dacă nu ai văzut nimic din ce ți-am propus mai sus. Dacă ai văzut, înseamnă că nu ai aphantasia. Ferice de tine atunci.
Gândește în retrospectivă pentru o clipă. La când erai copil, de exemplu. 
Reușeai să-ți imaginezi o lume a ta și s-o vezi cu ochii minții? 
Puteai să vezi castele, prinți, prințese, monștri și cai cu corn în frunte? Dacă da, înseamnă că nu te-ai născut cu aphantasia. Undeva, pe drum, ai pierdut capacitatea de a vedea cu ochii minții.
De ce? Pentru că ai avut o traumă fizică, poate. Te-ai lovit la cap sau ai avut o operație la cap. Ori, mai rău, cineva (părinți, prieteni, profesori) ți-a zis de foarte multe ori să-ți scoți prostiile din cap și să nu mai visezi cu ochii deschiși (sau închiși) pentru că visătorii mor de foame. Această persoană rea, ți-a zis asta de atâtea ori să nu mai visezi, încât pur și simplu ai uitat cum să vezi ce nu este în fața ta. Nu-i nenorocire. Poți să re-înveți cum să vezi oricând. Închide ochii și vezi ce vrei tu. Ești liber și ai acest drept. Visurile sunt gratis.
Știi că sunt o mulțime de oameni care practică sporturi, joacă jocuri, cântă, inventează lucruri în mintea lor? 
Când faci asta în minte, se reflectă grozav în realitate. 
Este o calitate, un atu extraordinar și admir pe oricine vede cu ochii minții. 


Cine vede cu ochii minții, face ce-a făcut Walt Disney. „If you can dream it, you can do it.” – „Dacă poți visa, poți realiza.”
Eu nu pot visa. Nu pot să-mi imaginez nici ce există, darmite ce nu există. 
Nu văd fața bunicii mele, nu văd nici fața părinților, a fraților, a surorilor, etc. Nu văd nimic. 0. 

Sufăr de o stare avansată de aphantasia. Pentru că nu toți cei ce au mintea oarbă, o au în același fel, nu. 
Aphantasia are grade. Multe.

Unii oameni pot auzi sunete (muzică, țipete, etc.), alții simți arome, vedea litere, etc., când închid ochii.
Eu sunt complet oarbă, surdă, mută  și teribil de insensibilă în mintea mea.  
Am mintea goală complet. 
Asta te-ar face să crezi că mi-e ușor să meditez. 
Dimpotrivă. 
Am mintea goală de ceea ce aș vrea să văd, însă gândurile mă ucid. 
Nu pot să le fac să tacă. Nu le pot opri. 
Mintea mea lucrează febril și-atunci când mă uit la un film, citesc, dorm. Mă trezesc complet epuizată. 
Poate visez, nu știu, că nu-mi amintesc aproape niciodată un vis. 
Cred că pot să număr pe degetele de la o mână de câte ori mi-am amintit că am visat. Dar nu am văzut, ori retrăit imagini ci doar sentimente.

Am încercat și încă încerc hipnoză. Sunt complet imună. 
Zi-mi tu să-mi închipui laptopul pe care scriu în fiecare zi. 
Nu-l văd. 

Acest lucru este o problemă mare, foarte mare pentru mine deoarece sunt scriitoare. Aș vrea să văd cum se dezvoltă o poveste în fața ochilor minții mele. Dar nu se întâmplă niciodată. Când închid ochii, văd doar negru. Uneori, dacă strâng din ochi, văd un fel de nisip, mai bine zis, văd purecii de la televizorul alb-negru care nu are emisiune despre care am scris în 14 Nuanțe de Roșu. 

Nu văd culori sau lumini decât rareori și numai dacă mă străduiesc extraordinar de tare. Tot ce văd este obscuritate. 

N-am văzut niciodată. M-am născut cu această incapacitate de a vedea cu ochii minții. Mintea mea este sterilă, nu poate crea nimic. Dar absolut nimic. Mă chinui de ani de zile. Am încercat multe chestii ce au încercat alții înaintea mea, dar n-au funcționat. Am muncit de atâtea ori cu mintea mea, încât am dus-o la epuizare căci nu știam că am această lipsă. 
Am crezut că nu muncesc destul cu ea și-am tot împins-o și împins-o... 
Am crezut că-i chestiune de practică. 
Dar nu e. Am plâns de nenumărate ori de frustrare pentru că vreau și trebuie să văd. Trebuie. Dar nu pot. 
Se spune că majoritatea oamenilor de succes și-au creat succesul și l-au văzut cu ochii minții cu mult timp înainte să se întâmple. 

Theatre of the mind - Psycho-Cybernetics - The Law of Attraction. 

Ai auzit vreodată de așa ceva? 
Îți creezi viitorul dorit în minte și-l vezi când vrei tu. 
Te uiți la el în orice moment ca la teatru sau film, și trăiești în primă persoană ce ai vrea să ai cu ani, luni înainte ca asta să se întâmple. Cică aceasta este cheia succesului. Alături, evident de muncă asiduă și determinare.
Eu muncesc pe rupte de când mă știu, și nu duc lipsă de determinare, însă îmi lipsește cea mai importantă cheie. Dacă aș fi avut-o vreodată, munca mea ar fi dat demult roade.
Dar nu mă dau bătută. Nu văd, dar fac. Și am să reușesc.
Ironic, nu? Întotdeauna zic că am visat să devin scriitoare de mică. N-am visat. Mi-am dorit cu ardoare împotriva a tot ce mintea mea gândește și refuză să vadă.
Poveștile mele se scriu fără ca eu să le văd. Degetele mele tastează independent de lipsa capacității mele de a vedea cu ochii minții. Știi, când un om nu vede cu ochii în viața reală, corpul lui dezvoltă alte simțuri. Sunt un om foarte empatic. Adică simt ce simt alții. Uită-te puțin în jur. 
Ce crezi că simte majoritatea oamenilor? Nu știi? Îți spun eu. Oamenii simt durere, confuzie, tristețe profundă, dezamăgire, disperare și așa mai departe. Iar eu cad în povara acestor trăiri care nici măcar nu sunt ale mele. Iată de ce am o viață atât de solitară. Nu ies cu lunile din casă. De asta vreau să scriu și să-mi câștig o pâine din cărți. Încerc să-mi apăr simțurile. Nu mai am 20 de ani, nu mai pot duce atât de mult în spate. Sunt epuizată și supărată pe mintea mea oarbă. Însă problema mea, incapacitatea de a vedea, este nimic în comparație cu problema celor care nu văd în viața reală. E greu să fii orb în mintea ta, dar infinit mai greu e să nu vezi pe unde mergi, să nu vezi lumina soarelui, o floare, cerul sau zâmbetul unui om. Asta-i o adevărată problemă. 
Citește-mi cărțile dacă vrei să mă susții și să-i demonstrezi minții mele căci chiar dacă-i oarbă eu am să reușesc. Abia ce a ieșit noul meu roman numit „Ada”. 
Dacă vrei să știi mai mult despre el, citește: https://scriitorcristinag.blogspot.comhttps://adabycristinag.blogspot.com
Unde-o găsești pe Ada?Peste tot online dacă o cauți. Dar îți dau eu niște link-uri dacă vrei: Books2Read (linkul acesta te trimite pe 20 de librării online)AmazonGoogle
Ada primul roman de dragoste al autoarei Cristina G.

Știi ce văd eu când închid ochii și încerc să-mi imaginez oameni pe care-i cunosc, colegi, prieteni, etc.? 
Trăiri și sentimente, expresii de durere, suferință, nervi, supărare, ură, invidie, lacrimi, și-n puține cazuri, râsete.

Întreabă-mă ce-mi amintesc despre prietena mea din copilărie?
Îmi amintesc lacrimile ce-a vărsat când tatăl ei a plecat mult pre devreme dintre noi.

Când închid ochii, nu-i văd fața tatălui meu, îi văd lacrimile. Atât.

Sufăr de aphantasia și sunt grozav de supărată din cauza asta, dar măcar este o denumire foarte frumoasă.
Sâc.


21. Dreptul la iubire: NU instigării la ură în numele lui Dumnezeu! - Dec 30, 2018 5:13:14 PM

Nu am să împart această postare pe rețelele de socializare sau pe alte pagini.
Mi-e frică c-o să-mi fac alți dușmani sau o să-mi pierd cititori și fani.
Ce trist este să nu pot vorbi deschis și să urlu în gura mea că nu sunt de acord cu ce vor să schimbe politicienii în Constituție.
Părerea mea este că fac acest scandal absurd pentru a ne ține ocupați în timp ce complotează cine știe nemernicii.
Este un fel de nisip aruncat în ochi ca să ne împiedice să vedem ce fac cu adevărat în spatele cortinelor.
Iar noi... noi parcă nici nu vrem să vedem.
Îi ascultăm pe cei pe care nu-i respectăm și pe care îi acuzăm de atrocități unice.
Nu înțeleg ce e cu omenirea.

Pe Facebook și alte rețele de socializare, pe bloguri, forumuri, websiteuri circulă fel de fel de mesaje care instigă la ură împotriva homosexualilor.
Mulți distribuie poze, videouri și articole despre mizerii pe care le fac unii homosexuali. 
Unii nu înseamnă toți. 
Fiecare copac are crengi uscate. 
Toți heterosexualii sunt oameni buni?  

De ce sunt homosexualii asociați sau comparați cu pedofilii? 

Este o diferență ca de la cer la pământ între aceste două grupuri de oameni.
Homosexualii n-au nimic în comun cu pedofilii, necrofilii, etc.
Homosexualii sunt oameni ca tine și ca mine care se simt atrași de persoane de același sex.
Vorbim de persoane adulte care sunt de acord să se iubească reciproc. 
Nu de adulți și copii.

De ce tu, ca heterosexual, ai dreptul să iubești pe cine vrei dar un homosexual nu? 
De ce tu ai dreptul să te căsătorești cu cine vrei, dar ceilalți nu? 
De ce e asta treaba ta? 
Ce te interesează pe tine cine, pe cine și cu cine se iubește cel care nu este heterosexual atâta timp cât o face de comun acord? 

Cum să instigăm la ură în numele iubirii? 

Care Dumnezeu dorește asta? 


Familia tradițională „este sfântă” urlă mulți.
Pe bune?
De ce atunci cuplurile se trădează reciproc ori de câte ori au ocazia?
De ce bărbații se culcă cu oricine care deschide picioarele?
De ce femeile au amanți?
De ce copiii suferă de foame în timp ce părinții uită de existența lor, prinși fiind în mrejele iubirilor indecente?
De ce atâtea scandaluri, abuzuri și divorțuri în familiile sfinte? 
De ce heterosexualii au dreptul să fie perverși dar homosexualii nu? 
De ce drepturile și datoriile nu se cântăresc cu aceeași ocauă? 

Farisei, asta suntem.

Dacă homosexualul care dorește să să căsătorească cu iubitul lui sau iubita ei ar fi prietenul tău, fratele, sora, copila sau copilul tău? 

De ce să cheltuim atâția bani pentru o modificare minoră în Constituție care se va schimba din nou în viitor? 
Nu crezi că se va întoarce la „soți”? 
Umanitatea evoluează, crește și se dezvoltă emoțional, spiritual și profesional.
Odată femeile nu aveau drept de vot și nu aveau dreptul să studieze - oamenii de culoare erau buni doar de sclavi, europenii nu aveau dreptul să emigreze în anumite țări....

Mulți au publicat lista țărilor (europene) care au adoptat deja această schimbare.
Am rămas mută de uimire când am văzut că majoritatea sunt state din Europa de Est (Balcanice).
Țări mai puțin „evoluate”.
Țări în care biserica are o mare influență.

Tari in care sunt recunoscute legal relatiile între homosexualiTari in care sunt recunoscute legal relatiile între homosexualiImagini de pe https://republica.roNiciun Dumnezeu nu dorește să ia drepturilor celor ce iubesc cinstit. 
Numai oamenii pot face asta. 

Sunt tristă că devenim parteneri cu cei care ne fură și-și bat joc de noi.

În astfel de ocazii mi-e rușine că-s om.
Cred în Dumnezeu așa cum cred în iubire și-n dreptul la familie pentru cei care sunt de comun acord. Dar nu o pot spune deschis că nu vreau să mă cert cu cei care cred că dreptatea este de partea lor. Nu este.
Dreptatea este militarea pentru iubire.
Și tu... polemic care te agăți de orice și arunci cu noroi în oricine, uită-te în sufletul tău.
Este curat și sfânt pentru că ești însurat cu o femeie? 
Și când te uiți la filme porno sau visezi să faci sex cu o celebritate tot ceva „sfânt” este? 

Dreptul la iubire cu autorul roman contemporan Cristina G.O pisică poate iubi un pește, dar noi ne mâncăm între noi și urâm în numele iubirii. Perfizi suntem.

Nu-ți mai place de mine pentru că militez pentru iubire? 
Îmi pare rău, dar este decizia și conștiința ta.
Sufletul mi-e curat și nu arunc cu pietre în nimeni.
Nu judec că nu-s Dumnezeu sau judecător.
Sunt un simplu... OM.

 Creatii, Retete si Carti de Cristina G.

Toate cărțile mele se găsesc în mediul online în ambele formate: electronic și de hârtie, tastând în orice motor de căutare „cărți de Cristina G.” sau, pur și simplu, scriind titlul cărții de care ești interesat, urmat de numele meu.

De asemenea, pe Amazon găsești toate cărțile mele în ambele formate - asta în engleză.

Cărțile în limba română se găsesc pe Amazon numai în format de hârtie. 
Tot în format de hârtie (print) le poți comanda în librăria ta preferată. 
Vorbește cu vânzătorul su vânzătoarea să le comande pentru tine. 


Atenție
Dacă cumperi cărți de pe Amazon, ai grijă la prețul transportului. Achiziționează mai multe cărți odată ca să-l ai gratuit.
Nu trebuie să fie toate cărțile mele, cumpără orice fel de carte.
Cărțile nu se învechesc niciodată și reprezintă optime idei de cadouri.


În format electronic (mobi, ePub, PDF), cărțile în română se găsesc pe:
Google Books & Play, Draft2Digital, iBooks, Kobo, Scribd și-n multe alte biblioteci online. ***Te invit să te înscrii la scrisoarea ocazională ca să fii la curent cu toate inițiativele mele.

***Dacă vrei să te ții în contact cu mine, mă găsești peste tot, dar aici ai câteva linkuri:
https://scriitorcristinag.blogspot.comhttps://www.amazon.com/Cristina-G./e/B01N0U3U4P https://www.goodreads.com/author/show/16277613.Cristina_G_https://www.facebook.com/creatiideCristinaG/https://twitter.com/CristinaGscriehttps://twitter.com/authorcristinaghttps://www.facebook.com/authorcristinag/https://www.linkedin.com/in/authorcristinag/Pe YouTube am diferite vlog-uri grozav de amuzante. Iar dacă ai citit cărțile mele și ți-au plăcut, te rog, dacă ai 1 minut, lasă o recenzie (comentariu, gândurile și impresiile tale) pe Goodreads, Amazon, Google.  


Multumesc exista oameni buni

22. Cum se comportă românii în străinătate - Adevăr vs Minciună - Sep 2, 2018 5:11:41 PM
Am plecat acum 18 ani din țară. În acest timp am văzut și auzit multe lucruri despre români.
98% au fost și sunt lucruri negative.
De aceea am și scris cărțile (în engleză):
Ten Years in Italy, Three Weeks a Human Racism Without Racists - The Truth about Immigration
Cum te simți când auzi lucruri rele despre frații tăi români? 
Spui că-i adevărat și-i dai în aia mă-sii? 
Dar dacă auzi asta despre tine? 
Cred că perspectivele se schimbă, nu? 
Că noi credem că alții sunt capabili să facă rele, dar noi nu.

De multe ori însă ne supărăm când străinii ne discriminează și sărim de fund în sus afirmând că minoritățile sunt cele care ne „strică fața”.
Și câteodată chiar așa e.
Minorități sau nu, pe pașaportul lor scrie „România”.

Am mulți prieteni englezi și știi ce cred ei despre români în general? 
Ceea ce mass-media împarte cu foarte multă generozitate.
Și ceea ce spun se rezumă la asta (în cea mai mare parte):
Românii care merg în străinătate se comportă deplorabil. 
Citez un prieten de-al meu: „Românii buni vin la noi cu intenții criminale. Acasă la ei sunt oameni de treabă, și aici fac ravagii. Fură ce pot de la omul de rând și de la stat ca să facă cât mai mulți bani în cel mai scurt timp ca apoi să se întoarcă la ei în țară și să se dea mari.”
Sau, altă citație: „La noi vin numai criminalii căutați de lege.”

Dacă nu ai văzut documentarul care a făcut înconjurul lumii „Romanians are Coming” te invit să-l cauți pe YouTube sau BBC.
Am plâns în hohote pentru că l-am văzut în prima seară în care am ajuns în Anglia în luna iunie a anului 2014.
Eram în casa gazdelor mele... British 100%.
Am crezut că mor de rușine și supărare.

Dacă o televiziune ca BBC poate face un asemenea documentar, cum să-i condamni pe englezi că ne cred pe toți niște hoți cu acte în regulă?
BBC nu-i un post local din Muntenegru.

Când am plecat din România, în luna august a anului 2000, am crezut că străinii or să mă vadă pe mine, și nu pe românii care au ucis, furat și distrus cine știe câte familii și lucruri.
M-am înșelat.
Numai câteva persoane dintr-o mică localitate din munți, Asiago, m-au văzut exclusiv pe mine.
Nu știu dacă pentru că am fost singura româncă cu care au lucrat până atunci, cert este că m-au tratat cu respect și considerație exact cum meritam.

Când am scris cartea „14 Nuanțe de Roșu - Amintiri din Copilăria Comunistă”, în volumul al doilea intitulat „Toate-s Vechi ” am inclus un capitol despre experiența mea cu românii în Italia.
Capitol ce ar fi trebuit să includ în „Ten Years in Italy, Three Weeks a Human” dar mi-a fost rușine.
Și-apoi mi-a fost frică să dau un alt motiv străinilor să ne disprețuiască.

Pe scurt, românii cu care am lucrat câteva zile în Pinarella di Cervia/Ravenna (pe lângă Rimini) m-au tratat cu o răutate ieșită din comun.
În toată viața mea n-am întâlnit ființe mai rele și mai încuiate la minte. A fost iadul pe pământ și era cât pe ce s-o mierlesc din cauza lor.

Drag român care citești aceste rânduri,
Permite-mi să-ți povestesc ce mi s-a-ntâmplat în Anglia cu români, frați de-ai noștri. Ba mai mult, erau frați de-ai miei, din Moldova adică.
Veninând într-o zi acasă de la servici, aud muzică încă din centrul orașului. Inițial am crezut că-i vreo bandă ceva - pe aici cântă mereu pe străzi - însă când deschid ușa de la clădirea mea, m-a trântit la pământ surpriza: venea de la vecinii mei.

Și-atunci mi-am dat seama că chinezii cu care n-am avut nici cea mai mică problemă în 2 ani, s-au mutat. Mi-a venit să plâng.
Am urcat și-am văzut ușa deschisă la vecini - aveau un scaun ca să stea deschisă. M-am îngrozit.
Și-așa a început calvarul: uși trântite la orice oră, muzică la maxim la fel, mizerie, ușa de la coridor lăsată deschisă pe larg... și un miros... un miros de te dădea jos din picioare efectiv.
N-am știut ce naționalitate aveau dar m-am rugat din toată inima să nu fie români.
Când am auzit-o pe Sofia Vicoveanca, n-am mai avut dubii.

Dar cel mai tare m-a supărat faptul că călcau pe scrisorile de pe coridor. Nu se sinchiseau să le ridice sau să le înconjoare, călcau pe ele pur și simplu.
N-am văzut în viața mea niște creaturi atât de nerespectoase.

N-am zis nimic că erau tineri, și-n plus, erau băieți - mai mult ca sigur 3. Eu eram singură. Mi-a fost frică pentru viața mea. Sincer.

În timp ce au locuit în această clădire, niciuna dintre comenzile făcute online: cărți, bijuterii, cosmetice, electronice, etc. nu mi-a ajuns.
Îmi fac cumpărăturile online de-o viață. Nu-mi place să merg în magazine - am o fobie. Nu se mai întâmplase niciodată să-mi lipsească ceva sau să nu-mi ajungă vreo comandă.

Nici nu mi-a trecut prin cap ce avea să descopăr după ce au plecat.
Am întrebat la poștă și mi-au spus că le-au adus pe toate și le-au lăsat pe coridor cum au făcut și până atunci. Este normal în străinătate. Dacă nu-ți trebuie semnătură, le lasă pe coridor - dacă ușa-i deschisă. Și ca ușa să fie deschisă, cineva trebuie să apese pe un buton - dacă nu-i lăsată deschisă pe larg ca la piață.

Numai ei și eu locuiam în această clădire. Nimeni altcineva.
Mi le-au luat ei, românii. Pe toate. Fără rușine.
Nu știu dacă știau că permanența lor era temporară aici ori pentru că sunt hoți (tâmpiți) de meserie.

După ce au plecat, nicio o altă comandă nu mi-a mai lipsit. Și nici înainte de ei.
Dar nu mi-am dat seama că ei erau responsabili cu furtul decât când comenzile au început să apară ca întotdeauna.
Așa mi-am dat seama că au plecat și că ei le-au luat.
Am înlemnit.
M-am rușinat de frații mei români.

Aș fi putut să merg la poliție că aveam numele lor pe scrisori - cretinii care nu au luat în considerare asta.
Și-acum ajung scrisori pe numele lor și-aș putea să-i dau în gât oricând.
Dar nu vreau să-mi fac țara de rahat.
Căci ăștia sunt cei care ne aruncă pe toți în mocirlă. 
Niște nenorociți fără pic de creier.
S-au perindat multe naționalități pe-aci dar niciuna nu mi-a luat nimic de nimic și niciuna nu a călcat scrisorile în picioare.
Nici măcar o dată.

N-am suportat nesimțirea, lipsa de respect și aroganța niciodată. Și unii și-au făcut un stil de viață bazat pe aceste trei caracterisitici.
Că-i mai ușor să fii rău decât să fii bun.

De ce ne discriminează străinii?
Din cauza celor ca vecinii mei și din cauza celor care se comportă ca cei de la Pinarella di Cervia.
O mână de oameni are puterea să strice reputația unei țări întregi.
Și, din nefericire, ca ei mai sunt mulți și în țară și în străinătate.

Câteodată trebuie să le dăm dreptate străinilor: unii dintre noi sunt niște surogate de oameni și se comportă mai rău decât animalele. 

Ție ți-ar conveni ca cineva să-ți intre în casă și să-ți fure pâinea? 

Evident că nu toți ne comportăm la fel, însă plătim același preț.

Zilele trecute am citit niște comentarii la o postare referitoare la Epoca de Aur.
Majoritatea plângeau acele vremuri.
Nu e nimic nou.
O părere m-a făcut să mi se încrețească pielea pe mine.
Părerea unei creaturi care a trebuit să emigreze ca să-și câștige o pâine.
Suna cam așa:
„Ce bine era cu Ceaușescu. Îi urăsc de moarte pe străini. Ne-au nenorocit.”

Îi urâm de moarte pe acei care ne dau un loc de muncă și ne pun pâinea pe masă.

Comentarii ca acestea mă fac să mă rușinez că am aceeași naționalitate cu autorii lor.
Dar nu e vina mea.
Orice copac are uscăturile lui. Eu voi continua să mă comport ca un om atât în țară cât și în străinătate.
Și sper că și tu. Faptul că unii te tratează prost din cauza confraților tăi te face să te simți frustrat și nedreptățit însă gândește-te că unii dintre noi chiar sunt așa.
Se știe că mulți nevinovați plătesc păcatele păcătoșilor.
Nu e frumos, bine și plăcut, dar asta-i viața.
Toți avem prejudicii.

Nu sunt responsabilă pentru mârșăviile unora așa cum n-am niciun merit că Simona Halep e numărul 1 în lume. 
Eu... sunt responsabilă pentru faptele mele. Atât. 
Și pentru asta sunt mândră că-s româncă. 






Toate cărțile mele se găsesc în mediul online în ambele formate: electronic și de hârtie, tastând în orice motor de căutare „cărți de Cristina G.” sau, pur și simplu, scriind titlul cărții de care ești interesat, urmat de numele meu.

De asemenea, pe Amazon găsești toate cărțile mele în ambele formate - asta în engleză.
Cărțile în limba română se găsesc pe Amazon numai în format de hârtie. 
Tot în format de hârtie (print) le poți comanda în librăria ta preferată. 
Vorbește cu vânzătorul su vânzătoarea. 

În format electronic (mobi, ePub, PDF), cărțile în română se găsesc pe:
Google Books & Play, Draft2Digital, iBooks, Kobo, Scribd și-n multe alte biblioteci online. ***Te invit să te înscrii la scrisoarea ocazională ca să fii la curent cu toate inițiativele mele.

***Dacă vrei să te ții în contact cu mine, mă găsești peste tot și nu m-aș supăra dacă ai da și tu un like, follow.
Aici ai câteva linkuri:
https://scriitorcristinag.blogspot.comhttps://www.amazon.com/Cristina-G./e/B01N0U3U4P https://www.goodreads.com/author/show/16277613.Cristina_G_Google Bookshttps://www.facebook.com/creatiideCristinaG/https://twitter.com/CristinaGscriehttps://twitter.com/authorcristinaghttps://www.facebook.com/authorcristinag/https://www.linkedin.com/in/cristinagherghel/Pe YouTube am diferite vlog-uri grozav de amuzante. Iar dacă ai citit cărțile mele și ți-au plăcut, te rog, dacă ai 1 minut, să lași o recenzie (comentariu, gândurile și impresiile tale) pe Goodreads, Amazon, Google.  




23. SOS - Strigă românii către cer - Mayday, Mayday - Oct 30, 2018 11:36:20 PM
Am inima frântă.
Frântă-n milioane de bucăți.
Unde-i țara mea?
Ce se întâmplă cu ea?

Românii sunt disperați.
Unii fură și ceilalți înjură.
Nimic nu merge cum ar trebui.
România e golită de tineri și plină de bătrâni uitați de timpuri și de cei cărora le-au dat viață.

Nu mă uit la televizor de ani de zile.
Din nefericire nu înțeleg nimic despre politică.
Nu știu care partide comandă-n țara mea. Nu știu dacă ei vor să facă ceva pentru români ori doar pentru ei.

Din ceea ce citesc, se pare că cei de la putere sunt interesați exclusiv de averile proprii.
Dar ce știu eu?
Că românii emigranți plătesc deja taxe în țările în care lucrează iar statul române le cere o altă taxă pe aceeași bani?
Mi se pare un ultragiu la demnitatea umană.
Dar câte altele nu fac cei de la putere care să lăfăiesc în luxuri ce oamenii de rând nu-și pot imagina?

De ce cei de rând au numai datorii iar cei de la putere atâtea drepturi?
De ce un om politic condamnat la pușcărie este încă la putere?
De ce o româncă care pare să nu știe pe ce lume trăiește face legi și împrăștie ordine cu atâta dezgust față de poporul român?
Ne-au luat pe toți de proști.
Cine, cine are puterea asta asupra noastră?
Cine-i aduce pe acești indivizi la conducerea unei țări? Oricărei țări!


Am urmărit Meetingul Diasporei.
Nu știam ce să sper și la ce să mă aștept.
N-am niciun drept să sper și să aștept nimic pentru că nu am contribuit în niciun fel.
Mi-e rușine și-mi sângerează inima.

Vreau totuși, dacă-mi este permis, cu umilință să le mulțumesc din toată inima mea celor care au participat la această întrunire. 
Mulțumesc, române care-ți iubești țara și seamănul! 

O zi după aceste meetinguri, mass-media decide ce să relateze țării și lumii întregi. 
Mass-media are puterea și datoria să spună adevărul, dar mulți oameni nu se simt confortabili cu adevărul.
Nu.
Și-atunci mass-media (televiziuni, radio, ziare, reviste, bloguri, websiteuri, etc.) împrăștie știrile care sunt cele mai citite de oameni.
Că doar pentru asta lucrează ei, nu?
Oameni.

Mi-am pierdut încrederea în politicienii români și mass-media de mult.

Sunt la stadiul în care nu văd nicio o soluție care poate reda României demnitatea călcată în picioare de cei ce ajung la putere.

Aș vrea ca românii să poată trăi în țara lor, alături de familii.Dar e un discurs atât de lung...

De ce s-au bătut unii?
De ce s-a aruncat cu pietre?
Soldații, polițiștii sunt frații noștri și respectă ordinele. De ce au lovit pe cei nevinovați?
Sper ca nimeni să nu rămână mutilat.
Și nici rănile și cicatricile morale nimeni nu ni le poate vindeca.

Nu știu ce se putea face.
Nu știu dacă România va fi vreodată o țară în care oamenii de rând contează ceva pentru cei cu putere de decizie.
Care minte și care zice adevărul?
Cum să faci diferența când toți pari convingători?

Pe asta mizează cei care se bat pentru putere: confuzie.
Și-atunci insistă cu minciunile declasând pe cei care ar vrea cu-adevărat să facă ceva pentru țară.
Îi presează, îi atacă, îi insultă și îi înjunghie pe la spate.
Și oamenii buni renunță că nu te poți bate cu tirani care au bani și cunoștințe.
N-ai nicio o șansă să câștigi.
Te tragi pe brânci la o parte după ce te-au călcat în picioare și ți-au distrus reputația din cauza că acum 10 ani ai băut un pahar de vin mai mult decât trebuia.

Cel care vrea puterea cel mai mult, urlă cel mai tare.
Și cine face vâlvă, nu știu cum, reușește să ajungă sus.
Așa e de când lumea.

Ce simte marea majoritate dintre români? 
Cred că exact ce simt și eu: deznădejde, rușine, durere absolută.

Are cineva putere să facă ceva în țara mea iubită?

Fotografie de pe Pixabay
Împărțim video-uri despre România colorată atât de frumos...
Dar oare chiar așa de bine arată țara noastră?
Ori cineva editează video-urile și fotografiile să pară mai atrăgătoare?
Și ce facem când cei ce vin să ne viziteze rămân dezamăgiți dându-și seama de șiretlic?
Ce facem când urlă: „Ne-ați mințit! Asta nu-i ce-ați promovat! România nu-i în culorile curcubeului! România e gri!”

Iar cei ce împart video-urile în culori briliante câștigă bani...
Patrioți sunt, da, patrioți ai înșelăciunii. Iar noi nu reușim să vedem că ochii ne sunt încețoșați de lacrimi.
Vedem ceea ce vrem să vedem. 
Ne mândrim și ne este de rușine de ce fac alții.
Responsabilitatea faptelor proprii cui o lăsăm? 

„Doamne... către tine strigăm... noi, surghiuniți fii ai lui Decebal!”
Ceaușescu nu-i soluția. Nu. Nu putem să trăim în trecut.
Ceaușescu ne-a ținut sub papuc în alte moduri.
Oare de ce-am uitat?

Astăzi termin cartea 14 Nuanțe de Roșu - Amintiri din Copilăria Comunistă - Epoca de Aur. 
Și plâng fără oprire. Totul s-a schimbat și a rămas la fel.
Din rău am ajuns... tot la rău. Toate-s noi și vechi sunt toate... Lupii poartă veșminte de oi. 
Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate; ...Fragment din Glosă de Mihai Eminescu. 

De ce s-a bătut Ștefan cel Mare cu turcii?
De ce a murit Ioan Cuza?
De ce Vlad Țepeș a înfipt ciocoii în sulițe?

Toate s-au schimbat și nu în bine. Dar azi e un altfel de rău.
Un rău modern iar noi n-avem putere să-l reparăm.
Nu respectăm legi, reguli... Nu. Nici politicienii, nici noi oamenii de rând nu o facem.
Nu e doar vina lor.
Toți avem o parte din vină.
Urlăm la ceilalți... la toți... și la oricine. Dar la noi... la noi cine urlă?
„Îndreaptă-te Române!” 

Ce o să fie de România?
Avem nevoie de un miracol.
Și... eu cred în miracole.

Săptămâna viitoare, carte mea de memorii - 14 Nuanțe de Roșu -  va putea fi găsită peste tot în mediul online în ambele formate: electronic și de hârtie.
Te rog, te rog mult s-o citești.
Sprijină-mă te rog.
Nu sunt politician, dar pot vorbi în numele țării mele pe o altă baricadă.
Acesta-i visul meu.
„Noi suntem români, 
Noi Suntem Români!” 

***
Dacă ai apreciat, orice Îmi place, Distribuie, Comentează, Urmărește sau altă inițiativă pozitivă pe bloguri, platforme de socializare, Goodreads, Amazon, Google Books, și oriunde mai crezi tu, este profund apreciată. 


***
România, mă auzi?
Te voi iubi mereu căci tu ești țara mea!
Tu și nu alta.




24. Invidia, pizma, râca și zâzania între frați - Oct 30, 2018 11:36:41 PM
Nu știu tu, dar eu am fost educată să-mi iubesc și respect frații.
Dacă stau bine și mă gândesc, nimeni nu m-a învățat asta căci era de la sine înțeles.
În toată viața mea, până acum la 42 de ani, nu am simțit nici măcar o dată o umbră de invidie față de fratele sau sora mea.
De fapt, nu am fost niciodată invidioasă pe nimeni.
Nu că nu aș fi vrut să am ce au unii, dar nu le-am purtat pică pentru asta, ba dimpotrivă, m-am bucurat ca și cum aș fi avut eu.

Ca toți frații, ne-am mai ciondănit, nu zic nu, dar mi se rupea inima când fratele sau sora mea plângea, indiferent că era sau nu din pricina mea. Aș fi dat orice să le iau durerea și să-i văd zâmbind.

Nu puteam (și nu pot) să fiu indiferentă în fața suferinței niciunui om, pasăre, sau animal.
Era mai presus decât mine.
Mă băgam într-un colț și suspinam până adormeam.

Până să plec la internat, în 1990, nici n-am știut ce e invidia, pizma sau ura.
Știam că sunt păcate capitale, dar nu credeam că cineva poate simți aceste emoții devastatoare. Și nu pentru că preoții condamnă și condamnau vehement aceste caracteristici negative ale unei persoane, dar pentru că, așa cum am zis, am fost educată să iubesc - nu numai pe membrii familiei mele, dar pe toți oamenii, oriunde ar fi ei.

Nu știam nici ce este limbajul licențios pentru că părinții mei nu l-au folosit niciodată.
Auzisem cuvinte murdare la colegii de clasă, și chiar înjurături, dar am fost foarte strict instruiți să nu le rostim niciodată.

Și ce șoc a fost când am realizat că mulți colegi, băieți și fete deopotrivă, vorbeau ca la ușa cortului de parcă ar fi fost ceva normal.
Pentru mine cei 4 ani de internat au fost un adevărat coșmar căci acolo am văzut cum se comportă cei care invidiază, urăsc și poartă pizmă altora pentru ceva ce ei nu au.

Dar cel mai mult mă șochează când aud despre frați și surori care se acuză unul pe altul de chestii ce poate nici nu există.

În trecut cineva îmi spusese că nu vorbește cu singurul frate de 20 de ani.
Mi s-a părut imposibil și total ireal. Mi-a explicat de ce, dar nu am putut să înțeleg.
Se știe că multe lucruri nu le poți înțelege decât dacă ți se întâmplă ție.
Încă mai am un gust amar în gură și mă-ntreb dacă le este vreodată dor unul de altul, ori dacă le vin în minte momente din copilărie în care s-au jucat și simțit bine împreună.
Ca să nu vorbești cu un frate, părinte, sau prieten atâția amari de ani, trebuie să se fi întâmplat ceva deosebit de neplăcut între ei.

Noi, din afară, nu putem judeca sau interveni în favoarea unuia sau a altuia căci nu putem ști cu precizie cine, cum și cât a greșit.

Bănuiesc că dacă fratele sau prietenul îți fură iubita, îi poți purta pică pentru câțiva ani, dar gândește-te că iubita nu este un obiect. Nu a furat-o de pe noptieră, ci a luat-o de mână.
S-au înțeles între ei excluzându-te pe tine, nu?
Mulți nu se pot împotrivi atracției. Și dacă ea a plecat, înseamnă că nu te iubea, nu?
Ai fi vrut să o ții legată cu forța de tine?
Ce viață ar fi avut biata femeie dacă s-ar fi căsătorit cu tine după ce se îndrăgostise de fratele sau prietenul tău?
Păi, ce, e martiră, iar tu călăul ei?
Păi... cine iubește îi vrea fericirea celuilalt nu nenorocirea.

Dar mulți oameni au uitat ce înseamnă iubirea și au devenit egoiști și zgârciți cu ea, luând fără să dea.

De curând am avut ocazia să asist la o întrunire de familie a unui prieten și ce-am văzut (și auzit) cu acea ocazie, mi-a distrus încrederea în capacitatea oamenilor de a fi obiectivi.

Evident că numai cei din familie știu de ce se ceartă când o fac și nimeni din afară nu are dreptul să judece sau să intervină.

Unii oameni suferă extraordinar pe lumea asta din mai multe motive.
Suferința extremă schimbă oamenii.
Pe unii îi schimbă în bine, pe alții în rău și foarte rău.

Cred că ai auzit multe cazuri în care victima a devenit călău la rândul ei.
Sunt sigură că ai văzut filme, în general americane, în care avocatul călăului aduce pe masă motive pentru care clientul lui s-a comportat așa. Să luăm ca exemplu un pedofil sau/și violator.
Una dintre cele mai comune scuze este:
„Onorată instanță, clientul meu a fost abuzat de mic și a suferit mult.”

Încă de mică m-am strâns în spate auzind așa ceva.
Cine și ce îi dă dreptul unuia care a fost abuzat să abuzeze de altcineva?
Da, a suferit enorm, sunt sigură, dar nimeni nu l-a putut împinge să abuzeze de cineva la rândul lui.
Nu, nu e vina violatorului dintâi, e numai vina celui care comite o crimă și ar trebui pedepsit cum zice legea.
Dar nu cu pușcărie unde să lenevească pe banii contribuabililor, ci cu muncă silnică unde să învețe să fie om responsabil.
Decizia de a pedepsi un om nevinovat (cum era el când a fost abuzat), a luat-o singur.

Ar trebui să fie ilegal să aperi un criminal când știi sigur că e un criminal.

Suferința nu dă dreptul nimănui să devină călău. Devii călău pentru că așa alegi tu, nu pentru că te împinge cineva. 
Îmi permit să dezvolt (să judec dacă vrei) zâzania între frați, surori, prieteni, colegi.

Niciodată nu am înțeles cum un om poate fi convins că ceea ce crede este purul adevăr și părerile altora nu sunt considerate.

Exemple:
Faci o glumă cu un prieten deosebit de sensibil, iar acesta se convinge că ai vrut să-ți bagi joc de el.
Nu-ți spune nimic și nu-ți cere explicații căci nu te-ar crede dacă i-ai spune că era o simplă glumă, și nu o bătaie de joc.
Dar nu se oprește a crede, ci se duce și-i spune prietenului (fratelui, sorei) că ești un animal fără suflet.
Se duce plângând în hohote, complet devastat pentru că iubește persoana care și-a bătut joc de el. Cel puțin așa este el convins.
Iar dacă interlocutorul încearcă să te apere pentru știe că nu ești tipul de om care să facă asta, acuzatorul aduce alte probe tot din imaginație, dar care pentru el sunt irefutabile. Și nu te lasă până nu te convinge că ceea ce spune el este 100% adevărat.
Și-apoi se duce la altul, și următorul până convinge pe toată lumea.
Și uite cum o 3 frați și 2 surori ajung să creadă că unul dintre frații lor este un adevărat călău pe spusele altuia.
Acesta este doar un exemplu căci se poate întâmpla și într-un cerc de prieteni unde nu există de la început o bază de încredere.
Oamenii care își fac mii de filme în cap pe baza sentimentelor lor acuzând o anumită persoană fără probe concrete, sunt persoane deosebit de periculoase - nu numai pentru ei însăși cât mai ales pentru persoana acuzată. Reputații, cariere și vieți au fost și sunt distruse din pricina paranoiei și incapacității de a fi obiectiv și realist. În primul rând această persoană are nevoie de ajutor profesional pentru că este clar că a pierdut contactul cu realitatea.
Da, de regulă pentru că a suferit mult. Ori pentru că a ajutat mereu până când și-a dat seama că omul pe care ajuta profita de ea.
Asta se întâmplă extrem de des, mai ales în țările sărace unde ăla care emigrează (de exemplu) se sacrifică pentru a trimite bani rudelor care trăiesc pe picior mare cumpărând lucruri ce emigrantul nu-și poate permite să cumpere pentru el.

Din nefericire persoanele care și-au format deja astfel de certitudini, sunt convinse că au dreptate și că nu au nicio problemă  psihică.
De aceea nici nu ascultă pe nimeni care vor să le vorbească ca să-i facă să raționeze.
Când cineva devine paranoic, nu mai poți raționa cu el. Numai un profesionist îl poate ajuta dar paranoicul trebuie să vrea să apeleze la profesionist.

În ceea ce te privește pe tine, omul acuzat pe nedrept fără o șansă la apărare, singura ta salvare este distanțarea pe vecie de omul irațional - oricât l-ai iubi.
Dacă nu o faci, vei muri de inimă rea.
Cel mai rău este că știi exact ce gândește toată familia ta despre tine fără să fii vinovat.
Vei muri pătat de acuzele unui om care a pierdut contactul cu realitatea și care refuză orice fel de ajutor profesional.
Cred că o astfel de situație ar distruge pe oricine căruia îi pasă de familia lui.

Acuzatorul aduce mereu probe în favoarea lui, și acuze în defavoarea celuilalt, orbit fiind de paranoia.
Iată și de ce atâtea familii distruse.

Paranoicii nu ascultă. Paranoicii au fost abuzați în trecut și au impresia că toți vor să le facă rău.
Și când paranoicii sunt sătui să fie abuzați (chiar dacă numai în mintea lor), trec la atac. Iar dacă se întâmplă ca tu să fii ținta unei persoane paranoice, te-ai „ras”.
Paranoicul nu iartă și te face să plătești nu numai pentru ceea ce nu ai făcut, dar pentru tot ce i-au făcut alții în trecut. Iar tu te asculți șocat cum te acuză de lucruri pe care nici măcar nu le gândești, darmite să le faci.
Și apoi vezi cum paranoicul îl iartă și îi este milă de cel ce i-a distrus viața cu adevărat, dar te face pe tine să plătești pentru el.

Ai avut vreodată de-a face cu astfel de persoane? 
Eu, da. Din nefericire.
Suferința îi transformă pe unii în călăi și pe ceilalți în victimele lor.
Și iată de ce prietenul meu nu a vorbește cu fratele său de 20 de ani - zâzanie și paranoia pe baza închipuirilor.

Aceste istorii mă întristează peste măsură căci nu-mi imaginez cum un frate poate să distrugă pe cineva cu care a crescut și pe care zice că-l iubește.
Să fii rău este o decizie, nu o consecință.  Fotografie de pe Pixabay
***Ești om cu suflet mare și vrei să mă sprijini? 
Vizitează și tu paginile mele și dă și tu like-uri, share-uri pe unde apuci. Orice inițiativă este apreciată, oricât de mică. Numai să fie pozitivă. 
Și dacă apreciezi cărțile mele, de ce să nu lași o recenzie, un comentariu sau orice te lasă inima?
https://www.amazon.com/Cristina-G./e/B01N0U3U4P https://www.goodreads.com/author/show/16277613.Cristina_G_https://www.facebook.com/creatiideCristinaG/https://twitter.com/autorcristinaghttps://www.facebook.com/authorcristinag/https://www.linkedin.com/in/cristinagherghel/Pe YouTube am diferite vlog-uri grozav de amuzante.
***Nu cumva să uiți să te înscrii la scrisoare ca să fii ținut la curent cu toate surprizele ce pregătesc și alte inițiative interesante. Trimit mesaje numai în cazuri speciale. Pe cuvânt.
25. Instabilitatea emoțională - De la iubire la ură - Oct 30, 2018 11:36:57 PM
Dacă nu știi ce este instabilitatea emoțională exact, află că este schimbarea bruscă de la o stare la alta - de multe ori fără o justificare întemeiată.

Exemple:
de la nervozitate la blajinătatede la iubire la urăde la râs la plâns de la apatie la entuziasm, etc., și evident, viceversa. Trecerea de la o stare la alta de multe ori chiar în decursul unei zile (ba chiar ore), influențează negativ viața persoanei care suferă de această afecțiune – dar în mod sigur, distruge viața celor din jur. Asta pentru că nu te poți baza pe comportamentul unei persoane instabile și trebuie să fii mereu pregătit la cei mai rău.

Persoanele instabile sunt deosebit de sensibile și orice cuvânt îi poate duce de la o stare de fericire la una de depresie totală.

Aceste persoane iubesc dimineața și urăsc în timpul prânzului sau chiar în timpul micului dejun.
Deseori se consideră victime perene și suferă de paranoia (au impresia că toți vor să le facă să sufere dinadins).

Image credit: PixabayPersonal, am întâlnit extrem de multe persoane instabile emoțional - ca și cum ar fi ceva la modă. Fii atent la comentariile pe care le fac în mediul online dar și în viața reală.
Acum îți zic ceva frumos, 2 minute după, te insultă și te ofensează de moarte pentru o simplă închipuire deoarece sunt incredibil de vindicative.

Instabilitatea se poate manifesta cu extremă agresivitate pentru că acești oameni cred că sunt atacați sau ignorați în permanență.

Mulți oameni instabili nu-și dau seama că au o problemă și refuză categoric să caute ajutor profesional când sunt puși la zid, ba mai mult, acuză pe ceilalți de răutate și intoleranță. 

Oamenii nu se nasc instabili (decât dacă au ceva greșit – sau lipsă – în DNA-ul lor), deci devin instabili din cauza abuzurilor, greutăților vieții dar și din cauza faptului că pierd contactul cu realitatea din cauza suferințelor reale sau închipuite.

De regulă ei nu sunt instabili pasivi, ci violenți pentru că răbufnesc din orice cu deosebită violență.

Să trăiești în preajma unui om instabil este ca și cum locui lângă o bombă cu ceas care poate exploda la cea mai mică zgâlțâială. Acești oameni îți consumă total energia pentru că necesită de atenție deosebită și constantă. 
Oricât de mult ai iubi pe cineva, dacă este instabil, nu vei reuși să-l faci fericit. 
Aceste persoane au nevoie de ajutor profesional. 

Să dau câteva exemple din mediul online.
Am o sumedenie și ai citit despre multe căci am mărturisit de multe ori că sunt bombardată de mesaje.

Sunt blogger, poet și scriitoare. Mulți oameni îmi cer prietenia și-mi trimit mesaje așteptându-se la un răspuns imediat.
Mulți dintre ei ignoră complet faptul că nu sunt singurii care îmi scriu și pretind atenția mea (sau a oricărei alte persoane publice) cu orice preț.
Ziua are 24 de ore pentru toată lumea.
Nu sunt bogată și trebuie să muncesc ca să-mi câștig existența – am zis asta de sute de ori. Dacă aș răspunde tuturor celor care-mi scriu, aș sta permanent în fața calculatorului interacționând cu aceste persoane zi și noapte (că locuiesc în diferite țări ale lumii). Nu aș mânca, nu aș dormi, nu aș munci, nici la baie nu m-aș duce.
Dar ei – de regulă bărbați – pretind răspunsuri. Și-l pretind când și cum vor ei.
Ei nu dispuși să audă adevărul și se așteaptă la conversații infinite în care să le răspund mieros mulțumindu-le pentru atenție și complimentându-i pentru istețimea lor.

Câteodată o fac, mai ales dacă omul pare să se fi interesat de persoana mea publică, adică de munca mea, dar nu pot schimba mesaje după mesaje. Acest lucru este imposibil pentru oricare persoană publică. Celebritățile au un angajat sau un voluntar care publică, postează și răspunde la comentarii (mesaje) în numele lor.

Și-atunci, acești oameni care dau like-uri la poze și lasă comentarii, mă elimină din lista de prieteni – ba mai mult, mă blochează. Deseori pierd vremea să elimine toate like-urile și comentariile înainte de a face asta. Nu mi se întâmplă numai mie, am auzit mii de cazuri.

Trebuie să recunosc că acest lucru nu mă afectează în niciun fel căci am făcut cursuri de ani de zile ca să pot ignora astfel de comportamente infantile.

Ceea ce mă lasă perplex de fiecare dată este că după ce m-au eliminat și blocat pentru că nu le-am făcut pe plac, încep cu atacuri la persoană.
Adevărate campanii de defăimare iau loc, lucru pe care-l consider de o ticăloșie ieșită din comun. 


***Bărbați, repet, nu sunt interesată de atențiile voastre. 
Dacă munca mea vă atrage la mine, sunt bucuroasă și vă mulțumesc. 
Dar dacă e numai statutul meu de femeie care vă atrage precum mierea ursul, atunci, vă rog, deranjați pe altcineva. 
Nu numai că nu am timp, dar nu am nici cel mai mic interes să-mi pierd vremea vorbind despre nemurirea sufletului. 
Vreți să mă dați gata? 
Citiți-mi cărțile!!!
Numai acest lucru mă poate face să mă opresc din muncă și să mă simt onorată de atenția voastră. Atât! 
Sunt scriitoare, nu disperată după atenția masculilor feroce care nu sunt în stare să citească un un singur rând dacă nu conține o obscenitate. 

***Acum câtva timp am pierdut vremea (pe Facebook) cu un coleg de breaslă (scriitor), făcând tot posibilul să nu-l supăr ca să evit o altă infamie gratuită.
Tipul a început cu laude față de munca, generozitatea și onestitatea mea și s-a tot îndepărtat iute de interesul inițial. Ploua cu mesaje la orice oră din zi și din noapte de parcă numai noi 2 am fi existat în univers.
După primul mesaj, mi-am dat seama că nu avea cum să înceteze cu bine niciodată - orice aș fi făcut. Curgeau apele de pe mine când știam că am ceva de distribuit pe Facebook.
Cum vedea o postare, cum trimitea mesaje la infinit.
Când mi-a cerut dacă poate să se gândească că mă strânge în brațe când merge la culcare, l-am rugat frumos să nu o facă pentru că relația noastră este strict legată de pasiunea comună: scrisul.
Nu mi-a mai scris vreo câteva zile.
Am răsuflat ușurată.
Apoi mi-a scris cerându-mi un link la un blog de-al meu despre care vorbisem. De fapt în legătură cu blogul mă contactase inițial.
M-a scos din sărite căci era clar că singurul lui interes era să facă conversație fără sens.
Mesajele erau schimbate pe pagina de Facebook care aparținea blogului. Era de-ajuns să apese pe orice link de pe acea pagină. Sau să meargă înapoi la mesajele inițiale. Dar nu. Mi-a scris după ce-i spusesem de multe ori că n-am timp să mănânc.

I-am răspuns în mod educat că este de-ajuns să arunce o privire pe pagina pe care este. Fierbeam de mânie căci mi s-a părut o lipsă de considerație totală.

Atât i-a trebuit. Mi-a trimis o groază de mesaje ofensive și insultătoare. Nu le-am deschis să le citesc, am văzut doar ultimele cuvinte ce a scris.
Un personaj dezechilibrat psihic. Și când mă gândesc că este scriitor mi se face rău.
M-a blocat imediat și m-a raportat Facebook-ului pentru lucruri ce nu am făcut. Facebook-ul nu verifică toate raportările și n-are de unde să știe că cineva poate fi atât de meschin încât să facă asta doar din pură răutate.
Am discutat cu Facebook-ul și mi-a dat dreptate, deblocându-mă. Dar am pierdut o groază de timp și energie.

***Altă dată, cititorul unuia dintre blogurile mele, mi-a scris pe Facebook cerându-mi sfaturi legate de uitarea cuiva de care se despărțise.
Cuvintele lui erau pline de iubire, toleranță, bunătate, calmitate și disperare.
Cum am mai zis, am 8 pagine de Facebook: 6 profesionale și 2 private (asta pe lângă nenumărate alte pagini personale, 23 de bloguri și vreo 10 căsuțe poștale electronice). Nu verific emailurile la toate, poate cu săptămânile, pentru că așa cum am spus, nu am timp.

Acest om cu chip și ton blajin, neprimind răspuns imediat, m-a blocat din toate direcțiile. Asta știu pentru că atunci când am văzut mesajul, am încercat să-i răspund și n-am reușit. Am schimbat conturile – asta pentru că părea un om educat și în mare nevoie de ajutor – încercându-le pe toate, fără succes.
Și-atunci mi-am dat seama că m-a căutat online până mi le-a găsit pe toate ca să mă poată bloca. Menționez că aceste conturi nu au aceleași nume și-ți poate lua zile-ntregi să le găsești.
Numai un om plin de ură poate face așa ceva. Și asta este înspăimântător.
Pentru că cine urăște este capabil de crimă și la propriu și la figurat.

***Și ultimul exemplu, este de acum 2 zile când un băiat care părea extrem de profund, m-a eliminat și blocat pentru că nu i-am răspuns la mesajele constante.
O zi mai târziu, mi-a cerut din nou prietenia.
De parcă este un joc de-a v-ați ascunselea.

Acest lucru mi-a dat de gândit la cât de mulți oameni sunt instabili emoțional și nu-și dau seama de asta, acuzând și dând vina pe alții de comportamentele lor machiavelice.

***Oamenilor care acționați din impuls (mai ales când e cu extremă violență), gândiți-vă la consecințe când faceți asta.
Nu puteți plesni pe cineva peste față fără motiv (ori pentru un motiv închipuit) și apoi să vă așteptați ca omul cu buza ruptă-n trei locuri să vă ierte - că doar v-ați cerut iertare.
Apoi plezniți din nou, și din nou, până când nu mai este loc de iertare deoarece ați distrus tot ce se putea distruge cu jocul de-a victima în loc de-a criminalul.
Iar dacă omul cu buza ruptă nu vă mai poate ierta, el este acela acuzat de toată lumea.

***Oameni de lângă noi pe care-i iubim, mai ales că știm cât de multe necazuri au avut și au, dacă sunt instabili emoționali, te pot înjunghia în orice moment pentru că li s-a părut că ți-ai bătut joc de ei când tu pur și simplu glumeai.
Am pățit-o de atâtea ori că nici nu mai știu dacă să-mi las inima să plângă sau să fug cât mai departe de oameni. Să mă închid într-o mănăstire ceva.
Din păcate, și în mănăstiri se găsesc aceste persoane care nu-și dau seama că au o problemă deosebit de gravă care nu-i afectează numai pe ei, dar și pe cei din jur.


Dacă cunoști pe cineva așa, și poți vorbi cu ei, te rog să-i rogi să meargă rapid la un psihanalist, psiholog, sau cum vrei să-i zici.
În unele țări poți avea câteva ședințe gratuite dacă nu ai destule posibilități financiare.
Nu te sfii să le-o spui direct, nu te gândi la cum vor reacționa pentru că dacă sunt instabili, n-ai cum să prezici. Dacă-i iubești și le vrei binele, îi sfătuiești să caute un ajutor profesional cât mai urgent.

Dacă sunt oameni care mai au ceva umanitate rămasă-n corp, pot căuta ajutor singuri online. YouTube-ul este plin de documentare, cărți audio și sfaturi de la psihologi de prestigiu.
Nu, nu-i pune să asculte imbecilități afirmate de adolescenți sau alți instabili emoționali care fac din țânțari armăsari înșelând oameni necăjiți. Dacă omul pe care-l asculți are un vocabular ca la ușa cortului, te sfătuiesc să cauți pe altcineva.
Oamenii plini de venin și-l elimină prin folosirea trivialităților și a comentariilor negative prin care judecă, atacă și dau vina pe toată lumea în afară de ei înșăși.Dar și inculții, aroganții și dobitocii folosesc un limbaj licențios.
Nu pierde vremea cu ei, oricât de multă nevoie ai avea de ajutor.
„Cine stă cu lupul în groapă, învață să urle.”
Cine trăiește cu un instabil emoțional în casă, devine instabil la rândul lui, sau ajunge la casa de nebuni. Ori la pușcărie. Asta este valabil și pentru cei care suportă temperamente dificile și comportamente abuzive.

Dacă nu ai mulți prieteni și ai vrea, dar nimeni nu stă mult în compania ta, întreabă-te de ce.
Dacă ești trist când viața ți-e bună, care este problema? 
Dacă ești paranoic, du-te la psiholog nu la o vrăjitoare.

Dar te las cu e lege de-al lui Murphy:
„Doar pentru că ești paranoic nu înseamnă că ceilalți nu sunt hotărâți să-ți facă felul.”


***Ești om cu suflet mare și vrei să mă sprijini? 
Vizitează și tu paginile mele și dă și tu like-uri, share-uri pe unde apuci. Orice inițiativă este apreciată, oricât de mică. Numai să fie pozitivă. 
Și dacă apreciezi cărțile mele, de ce să nu lași o recenzie, un comentariu sau orice te lasă inima?
https://www.amazon.com/Cristina-G./e/B01N0U3U4P https://www.goodreads.com/author/show/16277613.Cristina_G_https://www.facebook.com/creatiideCristinaG/https://twitter.com/authorcristinaghttps://www.facebook.com/authorcristinag/https://www.facebook.com/reteteindraznete/https://www.facebook.com/eumerit.blogspot.ro/https://www.linkedin.com/in/cristinagherghel/Pe YouTube am diferite vlog-uri grozav de amuzante.
***Nu cumva să uiți să te înscrii la scrisoare ca să fii ținut la curent cu toate surprizele ce folosesc și poate ești ales să primești cărți și alte obiecte GRATIS. Trimit mesaje numai în cazuri speciale. Pe cuvânt.